Povestea codrului, Mihai Eminescu

 

Povestea codrului,  Mihai Eminescu

recită Ilinca Tomoroveanu

Povestea codrului,  Mihai Eminescu

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei sale.

Lună, Soare şi Luceferi

El le poartă-n a lui herb,

Împrejuru-i are dame

Şi curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi

Purtători îi sunt de veşti,

Filomele-i ţin orchestrul

Şi izvoare spun poveşti.

Peste flori, ce cresc în umbră,

Lângă ape pe potici,

Vezi bejănii de albine,

Armii grele de furnici...

Hai şi noi la craiul, dragă,

Şi să fim din nou copii,

Ca norocul şi iubirea

Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura

Toată mintea ei şi-a pus,

Decât orişice păpuşă

Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume

Rătăciţi şi singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Şi prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept...

O, auzi cum cheam-acuma

Craiul sfatu-i înţelept!

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curţii mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,

Bouri nalţi cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne rămuroase

Ciute sprintene de munte -

Şi pe teiul nostru-ntreabă:

Cine suntem, stau la sfaturi,

Iară gazda noastră zice,

Dându-şi ramurile-n laturi:

- O, priviţi-i cum visează

Visul codrului de fagi!

Amândoi ca-ntr-o poveste

Ei îşi sunt aşa de dragi!