La vânătoare, George Topîrceanu

La vânătoare, George Topîrceanu

lectura Micuța Lulu

La vânătoare

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune

Mirişti galbene-n lumină,

Arături ca de cărbune

Şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie

Se perindă nori de plumb

Peste larga simetrie

De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,

Luminând peisajul vast

De dreptunghiuri colorate

Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe

Şi foşneşte lung sub soare,

Cu mătasă la pănuşe,

Mămăliga viitoare…

II. Un iepure

Scurt, mohorul a foşnit…

Şi spre neagra arătură

Într-o clipă s-a ivit

Un măgar-miniatură!

Din căpiţă sare pleavă,

Sar gunoaie dintr-un snop.

Puşca scoate fum pe ţeavă

Şi porneşte ca un dop…

A căzut… ba nu! Din goană,

Mic, elastic şi urgent,

Lâng-o tufă de simziană

A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate…

Un scaiete zăpăcit

Îl întreabă: – Ce e, frate?

– Sunt teribil de grăbit!…

Alungat ca de furtună,

Cu picioare de lăcustă,

Se destinde şi s-adună

Peste-o mirişte îngustă.

Ca o minge se prăvale,

Se coboară şi se suie

Prin hârtoapele din vale:

Uite-l – nu e, uite-l – nu e!…

Liniştea coboară iarăşi

Peste ţarinile moarte…

– L-ai scăpat! zice-un tovarăş.

– Mi-a sărit cam de departe…

III. Masa

Din văzduh abia s-aude

Ţipăt jalnic de prigorii…

Cu ciubote mari şi ude

Stau la masă vânătorii.

Toţi cu puşca lângă geantă,

Guralivi şi orăşeni,

Pun o pată discordantă

Pe căpiţa de strujeni.

Şi e frig, şi toţi îngheaţă…

Şi din când în când nu strică,

Începând de dimineaţă,

Câte-un strop de săcărică…

– Într-o toamnă, zice unul,

La un capăt de răzor

M-am oprit să scot tutunul…

Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare

Un şoldan cât un viţel,

Şi stârneşte-n goana mare

Alţi vreo şapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,

Fără să ţintesc deloc…

Cine s-aştepta să-mi cadă

Patru iepuri dintr-un foc?…

– Astea sunt invenţii pure…

Mie mi s-a întâmplat,

La o goană-ntr-o pădure,

Un mister adevărat.

Nici nu m-aşezasem bine,

Stam cu puşca subsuoară…

Când deodată lângă mine

Se opreşte-o căprioară.

Stă şi-ascultă, imobilă…

Eu atunci – mă ştiţi cum sunt –

M-a cuprins un fel de milă:

Am oftat… şi-am tras în vânt.

Când văzu că „umplutura”

Trece fără s-o atingă,

Ea şi-a-ntins la puşcă gura

Şi-a-nceput… aşa s-o lingă…

– I-auzi colo, ce curaj, mă!

Asta şi-a-ntrecut perechea!

… Buruienile din preajmă

Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape

Zice-n taină unui spin:

– Dumneata eşti mai aproape,

Ia-l de mânecă puţin!

IV. La întoarcere

Vântul curge spre câmpie

Transparent şi uniform.

Toate ierburile-nvie,

Toate ţarinile dorm.

Ici şi colo se ridică

Câte-un nour alb de praf…

Străjuind şoseaua mică

Stâlpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,

Suluri vinete de fum

Lungi ca gâturi de girafă),

Înşiraţi pe lângă drum,

Spre oraşul plin de turle

Stau privind c-un aer tâmp…

Şi deodată-ncep să urle

Că-i apucă noaptea-n câmp.

(George Topîrceanu)