Dacica, Tudor Arghezi

 

Dacica, Tudor Arghezi

recită Ion Caramitru

DACICA

Mă uit la tine, șubred vas de lut.

Trei mii de ani ai încăput.

Veci de vecii, pe care le înfrunți,

S-au adunat în golul tău, mărunți,

Și fiecare vîrstă din vecie,

Lăsînd un fir de praf drept mărturie,

L-a pus tihnit în ciobul păstrător.

Clipa trăiește, veacurile mor.

Tu, plin de taine și știrbit în gură,

Ai stat ascuns adînc în arătură.

Nici oasele nu i s-au pomenit

Ale aceluia ce-n zmalț te-a-ncremenit

Și, frămîntînd, ți-a dat obîrșii noi.

N-a mai rămas măcar din el gunoi.

Tot un pămînt, la fel de bun, la fel de prost ;

Tu ești aci. El parcă nici n-a fost.

Dar înmuiată-n sînge și sudoare,

Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare

Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire

Chenar, i-a dat noroiului simțire.

Tu poți să fii, el poate să nu fie,

Zgîriitura-i teafără și vie.

Nu ești al singurului Dumnezeu,

Ca luna, ca o stea, ca o pustie,

Ești și al semenului meu.

Brîul tău viu, cînd mîinile-au murit,

Dă biruință gingașului pipăit.

Olarul drept pe palma lui te-a pus

Și-ai scos răspuns, la deget, în auz.

Fragedul sunet, dulce lin,

E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin.

Urciorule de vis și de pămînt,

El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvînt.