Dumneata, Marin Sorescu

Dumneata, Marin Sorescu

recită Ozana Martin

Dumneata

,, Într-o noapte, pe aici, pe la Cişmele, Unde sunt casele mai rărişoare, din cauza stafiilor, Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo, Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc, Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere, Se întâlneşte Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe, Aşa ca putregaiul. ,,Bună seara.” Ăla nu-i răspunde. ,,N-o fi auzit”, se gândeşte Grigore, ,,Bună seara”, zice iar. ,,Bună seara”, îngână celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură şi-i stă drept în cale, Nu-l mai lasă să treacă. ,,Mă, tu ştii cine sunt eu?” Se uită Grigore… şi odată simte cum i se scoală căciula Singură din cap: hoop! şi cade jos…pleoţ! Ăsta semăna cu unul de Murise…să tot fie luna… ,,Păi, eu ştiu…” încearcă el să-şi facă…ce să-şi facă”…curaj… ,,Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau…” Păi, ia-mă şi dumneata de guler…rânjeşte străinul. Când să-l ia de guler…nimic… Ăla era moroi… Dar mâna îi rămăsese ţeapănă în aer… După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas. Bine că nu i-a zis moroiul să-l mai ia şi de altceva Că paraliza tot. Aşa a fost de părere şi Coza, că s-a dus repede la el. Zice: ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzeşti sunt Arţăgoşi. Când le străşunează din ceva pe câte unul… îl fac Cârpă, treanţă, poţi să ştergi lampa cu el. Aşa e de Moale şi afânat. – Dar mi-a zis ,,dumneata”… îşi aduce aminte Grigore – Nu, că de purtat ştiu să se poarte… nu sunt bădărani, ţopârlani, modârlani, capsomani. Nu că le iau partea, dar Trebuie să te gândeşti şi la ei; până mai ieri erau aci cu noi, Într-o lume va să zică; odată mor şi se pomenesc pe altă lume, Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primeşte, nu ştiu Din ce cauză, şi-i trimite înapoi pe lumea cealaltă, Bunăoară asta a noastră… care se sperie şi-i alungă. Uite-aşa mi ţi-i plimbă, cine mi ţi i-o plimba, De-aia sunt şi moroii ăştia arţăgoşi… şi se mai iau de câte unul Ca dumneata… – Nu mai îmi zice dumneata… ca ăla… îl trecu un fior pe Grigore. Dar matale, Nea Cozo, cum, De ce nu ţi-e frică de ei? Mergi, îi dezgropi, îi înţepi, îi beleşti, Faci atâta bine… comunei… nu ţi-e frică singur în cimitir?… Coza tace şi-l priveşte cu nişte ochi… cu nişte ochi… – Mie mi-au luat frica… de pe vremea când… trăiam. – Cum vine asta…? Şi Grigore simte cum i se înmoaie şi Mâna ailaltă. I s-a strâmbat şi gura, în partea dreaptă, Vorbea aşa… strâmb, în dreapta, dar nu mai ştia ce spunea… Dar tot ceva pe ideea «Cum vine asta?» – Am glumit, mă nene, spune Coza, când îl vede aşa galben, Glumii o ţâră şi eu… ce eşti aşa de… şi-ncepe să-i dea peste fălci, să-i îndrepte Gura. «Glumesc, ţine-mă de guler… să te-ndrept bine, Acum cât e caldă poceala… Ia-mă de guler… mă!» – Cu se? zice Grigore, pronunţând strâmb un see? Că ioche minile… Mâinile îi fluturau fără viaţă, ca nişte mâneci. În locul lor, la numele Grigore s-a adăugat porecla «ăl Moale».