Nichita Stanescu, Continuitate, Lauda omului, lectura Maia Martin

1. Continuitate, Nichita Stanescu
2. Lauda omului, Nichita Stanescu

lectura Maia Martin
montaj Maia Martin

Continuitate

Alergand, alergand mi se-nteteau muschii,
scheletul alb ce-l tin in mine,
ca marmora lui Michelangelo statuile,
a inceput sa se faca mai luminos, mai luminos
vertebra de vertebra, os de os.

... Pana cand, pana cand
in tample si in frunte mi se-nfingeau sunand
intamplari, amintiri, amintiri, intamplari,
sperante si vise, veniri si plecari.

Alergand, alergand, mai adanca-i mereu,
urma-n pamant a piciorului meu,
pana cand zidul de gheata al mortii imi bate
pieptul, cum bati pe-un lingou
stiutul insemn de carate.
Si omoplatul se face
pala subtire de helicopter
ce se-nvarte, se-nvarte, se-nvarte, se-nvarte
dintr-o bolta in alta,
dintr-un cer in alt cer,
iar gandul meu scris isi infinge-n pamant
radacinile, sondele, ancora,
visurile, dorurile, patimile.

Lauda omului

Din punctul de vedere-al copacilor, 

soarele-i o dungă de căldură, 

oamenii - o emoţie copleşitoare... 

Ei sunt nişte fructe plimbătoare 

ale unui pom cu mult mai mare! 

Din punctul de vedere-al pietrelor, 

soarele-i o piatră căzătoare, 

oamenii-s o lină apăsare... 

Sunt mişcare-adaugată la mişcare 

şi lumina ce-o zăreşti, din soare! 

Din punctul de vedere-al aerului, 

soarele-i un aer plin de păsări, 

aripă în aripă zbătând. 

Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, 

cu aripi crescute înlăuntru,

care bat plutind, planând, 

într-un aer mai curat - care e gândul! 

autor Nichita Stănescu

* publicata la 12 mar. 2012