Trenul Prietenia, autor Maria Sava, lectura Maia Martin

Trenul Prietenia
autor Maria Sava
lectura Maia Martin

muzica Bach - Suite for Lute 1,2,3, interpret David J. Grossman

montaj Maia Martin





 Trenul "Prietenia"

  Decembrie. Zorile sfâşie faţa nopţii împrăştiind o lumină rece şi murdară. În cameră frig. Atât de frig, încât Sabina nu îndrăzneşte să deschidă ochii de teamă să nu-i pătrundă frigul dincolo de suflet. Liniştea dimineţii e spartă de soneria asurzitoare a ceasului deşteptător. Îl pusese ca de obicei să sune la ora 4. Era ora când, asemeni unui robot, alerga pe scări la vale cu cele două sticle zdrăngănind, să le aşeze la „coadă”. Prima „coadă” a zilei: cea de la lapte. Urma apoi cea de la pâine - „una pe zi”, de la ouă – „patru de persoană” şi de la salam - „jumătate de kil”, când prindeai. Caloriferul e dezmorţit, cât să nu îngheţe apa din conducte. Afară, o ceaţă pâcloasă amestecată cu promoroacă creează  un peisaj hibernal, sinistru. Ar fi pus un radiator în priză, numai că, seară de seară, de pe la miezul nopţii până se lumina de ziuă, curentul era întrerupt. Într-o pornire eroică Sabina s-a dat jos din pat şi s-a îndreptat bâjbâind către bucătărie să aprindă aragazul. Şi gazul abia pâlpîia. C-o seară înainte încercase să-şi încropească ceva de mîncare, dar nu reuşise în câteva ore decât să încălzească apa. Aşa că renunţase Nici nu mai avea putere să se revolte. Toate simţurile parcă îi erau anesteziate şi-şi târa cu mare greutate fiinţa împovărată de atîtea lipsuri, de la o zi la alta. Nici măcar speranţă în vreo schimbare nu mai avea. Ajunsese la apogeu:  „epoca de aur”. Fiecare zi trăită semăna cu-un obstacol dintr-o cursă de 100 metri garduri. Din instinct ştia că  nu trebuia să slăbească ritmul alergării: orice cădere echivala cu pierderea cursei.

                 Clincănind uşor, scoase cele două sticle de lapte din cămară şi le puse la uşă. Îşi luă un chibrit şi-o lumînare şi-o porni bâjbîind pe scările blocului . Tot încearcase să asprindă băţul de chibrit, însă n-a reuşit: se făcea economie la fosfor şi băţul era aproape gol. Până la urmă, reuşind să aprindă lumânarea şi cobora pipăind treaptă cu treaptă treaptă, încercând să ţină cât mai strâns sacoşa cu sticlele goale. La etajul doi, cât pe ce să dea nas în nas cu vecinul de deasupra, care, ignorând întunericul, mergea ca orbetele pe scări. Noroc de zdrăngănitul sticlelor... Jos, în spatele blocului, tronau câteva navete cu sticle de lapte, un lichid alb, apos, şi câteva cu borcane de iaurt, un fel de lapte înăcrit. Şi pentru cele câteva sticle aveau să se înfrunte aproape o sută de persoane care deja aşteptau ca nişte roboţi rebegiţi să apară vânzătoarea. Dintr-o privire, Sabina îşi dădu seama că n-are rost să se mai aşeze la coadă. Făcu întors acelaşi drum prin bezna rece din scara blocului şi cu chiu cu vai ajunse la uşa apartamentului. Îi pierise pofta de mâncare. Şi-a aprins o ţigară şi a rămas cu privirea pierdută în gol.

             S-a făcut deja ora 6. Camera s-a umplut de-o lumină gălbuie, apăsătoare. Era timpul să se îmbrace şi să plece la serviciu. Sabina lucra la un birou din staţia de cale ferată pe post de secretară. Ajunsese acolo dintr-o întâmplare, postul fiind pregătit pentru o pilă a şefului care, însă, l-a refuzat: era sub demnitatea ei să lucreze în gară.
În birou intrai ca într-o gheţărie. Măcar avea curent şi putea să bea un ceai cald. Pe hol, colegii se delectau cu faimosul nechezol pe care Sabina nici să-l miroasă nu suporta. Încă mai purta în nări aroma de cafea din prăvălia lui Klein de unde îşi cumpăra, ehei, cu mulţi ani în urmă, „câte o sută măcinată”. Aşteptând să fiarbă apa pentru ceai, s-a îndreptat către fereastra dinspre liniile de cale ferată. În spate, colegii discutau despre cozile la care au mai stat. Procurarea mâncării devenise unicul subiect de discuţii dintre ei. Orice altă temă încercai să abordezi, erai ignorat. Totul era prohibitiv, mai puţin borcanele cu spanac, şi ghiveci, cu capacele pline de găinaţ de muscă, ce ocupau rafturile tuturor magazinelor. Numai când se gândea la ele, Sabinei i se făcea rău.  Cu ceva vreme în urmă primise vizita unui vechi prieten. Omul venea de departe şi fusese nevoită să-i încropească rapid o gustare. Luase un borcan de ghiveci să facă un fel de tocăniţă. Când îşi amintea faza de la masă o apuca un fel de râsu-plânsu. Gelu începuse să înfulece şi-o lăuda ce bună gospodină este când, dintr-o dată a făcut ochii mari, s-a înroşit la faţă şi a scos din gură un gogoloi cât o nucă: era un ciulin porcesc. I-a apucat pe amândoi un râs isteric de nu se mai puteau opri.

 În spate auzea râsul sinistru al colegilor: spunea unul un banc despre „cartofii boabe”. Cineva i-a spus scurt să-nchidă gura:„Ia seama, Darius a fost chemat de ceist şi-a tot dat la declaraţii, şi-a transpirat rece, până a adus cartofii la normal.”

              S-a auzit un şuierat prelung şi-n gară a intrat trenul „Prietenia”: venea de la Moscova şi mergea la Sofia. Staţiona cam un sfert de oră, până se schimba locomotiva. Nu semăna  deloc cu trenurile noastre mâncate de rugină, cu geamuri sparte, cu uşi pe jumătate închise, în care iarna  încremeneai de frig, iar vara te sufocai de cald. Şi feţele călătorilor erau diferite de cele pe care le puteai întâlni pe stradă. Ieşeau la geamuri surâzători, veseli, morfolind tot timpul câte ceva; pe mesele lor se vedeau fel de fel de pacheţele frumos ambalate, sticluţe cu sucuri sau alte băuturi...

           Şi, în timp ce privea, spre cei câţiva călători care scoseseră capul pe geam, discutând zgomotos, în faţa ochilor au început să se deruleze imagini dintr-un film absurd. Un grup de copii de la orfelinatul de peste pod, îmbrăcaţi în faimoasele treninguri albastre şi cu tenişi în picioare, cu feţele învineţite de frig şi tremurând din toate încheieturile, s-au oprit sub geamul deschis. Aproape ca la o comandă au întins mâinile cerşind tânguitor: „mi-e foameee”. Cineva din spatele Sabinei  a şoptit: „bine că nu-s ai noştri!” Aşa era. Bine că nu erau ai noştri. Erau ai nimănui şi, de obicei, erau ţinuţi ascunşi, ca nişte leproşi. „Ai noştri” erau şoimi, pionieri, „viitorul de aur” al ţării. Râzând, doi călători au venit cu câte un pumn de bomboane pe care le-au aruncat printre pietrele ascuţite dintre linii. Cu un chiot, haita de copii a început să se îmbrâncească şi să adune prada, scrijelindu-şi degetele. „Tovarăşii” râdeau, de le săltau burţile, şi aruncau câte o pungă de bomboane, însoţite de îndemnul: „Haraşo!” „Haraşo!”. Priviri flămânde, învineţite de ger, cătau cu ochii mari, înlăcrimaţi, către fereastra vagonului în timp ce, de pe degetele chircite, ridicate a rugă, li se prelingeau şuviţe roşii. Din spatele trenului a apărut un măturător care a început să pocnească cu măturoiul în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi ucis nişte gândaci, în vreme ce, printre linii se auzeau doar icnete şi plănsete mocnite. Cândva, dacă aceşti copii vor supravieţui, vor ajunge adulţi. Poate...

autor Maria Sava 

* din volumul Maria Sava, Proză

grafica Maia Martin

* publicata la 27 sept. 2011