Ghetsimani, de Duiliu Zamfirescu

 

Ghetsimani, de Duiliu Zamfirescu

lectura Costina Cheyrouze

Ghetsimani

de Duiliu Zamfirescu

Sub cerul plin de idealuri,

În limpezimea străvezie,

Răsare luna de pe dealuri

Iradiind melancolie.

E ceasul tainei. Ziua moare

În depărtările senine.

Se vede vremea trecătoare

În geana ultimei lumine.

Când cedrii vârfu-şi încunună

Cu mlădieri de albe flamuri,

Pe sub copacii prinşi de lună

Se mişcă umbrele pe ramuri.

Nedesluşită se iveşte

În luminişul din grădină

Statura unui om. Ea creşte,

Înaintează în lumină.

Şi stă. Apoi porneşte iară,

Şi iarăşi stă. În două rânduri

Se vede galben ca de ceară,

Cu ochi albaştri, plini de gânduri.

Cum îndelung braţe întinse

Spre bolta albelor misteruri,

De care sufletu-i se prinde

Cu dor neistovit de ceruri:

"Părinte, tu, ce toate cele

Le duci pe dreapta lor cărare,

Ce cârmuieşti prin haos stele,

Talazuri pe pustiu de mare;

Tu, cel ce legi de lumi create

Pe cele ce vor fi să fie

Prin arcuri de singurătate

Şi temelii de armonie;

Părinte, tu, ce-ai pus în mine

Senin din sfânta ta fiinţă,

Măreşte-mi sufletul spre bine,

Puterile spre suferinţă".

Şi cade pe genunchi. Eteric

Sclipeşte luna peste dealuri,

Lăsându-i chipu-n întuneric.

Iar gândul sus, în idealuri.