Ghetsimani, de Duiliu Zamfirescu
Ghetsimani, de Duiliu Zamfirescu
lectura Costina Cheyrouze
Ghetsimani
de Duiliu Zamfirescu
Sub cerul plin de idealuri,
În limpezimea străvezie,
Răsare luna de pe dealuri
Iradiind melancolie.
E ceasul tainei. Ziua moare
În depărtările senine.
Se vede vremea trecătoare
În geana ultimei lumine.
Când cedrii vârfu-şi încunună
Cu mlădieri de albe flamuri,
Pe sub copacii prinşi de lună
Se mişcă umbrele pe ramuri.
Nedesluşită se iveşte
În luminişul din grădină
Statura unui om. Ea creşte,
Înaintează în lumină.
Şi stă. Apoi porneşte iară,
Şi iarăşi stă. În două rânduri
Se vede galben ca de ceară,
Cu ochi albaştri, plini de gânduri.
Cum îndelung braţe întinse
Spre bolta albelor misteruri,
De care sufletu-i se prinde
Cu dor neistovit de ceruri:
"Părinte, tu, ce toate cele
Le duci pe dreapta lor cărare,
Ce cârmuieşti prin haos stele,
Talazuri pe pustiu de mare;
Tu, cel ce legi de lumi create
Pe cele ce vor fi să fie
Prin arcuri de singurătate
Şi temelii de armonie;
Părinte, tu, ce-ai pus în mine
Senin din sfânta ta fiinţă,
Măreşte-mi sufletul spre bine,
Puterile spre suferinţă".
Şi cade pe genunchi. Eteric
Sclipeşte luna peste dealuri,
Lăsându-i chipu-n întuneric.
Iar gândul sus, în idealuri.
Comentarii