Ion Băieşu, O poveste, interpretează Ștefan Marin

Ion Băieşu, O poveste
interpretează Ștefan Marin




O poveste


Cu mult timp in urma, intr-un oras de provincie, doi tineri se iubeau cu disperare – povestea asta ati mai auzit-o, sau ati citit-o intr-un roman de azi sau din trecut. De ce se iubeau ei cu disperare? Pentru ca dragostea lor nu avea nici o perspectiva, parintii lor se urau si le interziceau sa se casatoreasca – si chestia asta ati mai auzit-o cu siguranta, sau chiar ati citit-o intr-o piesa celebra a unui autor celebru… Dar ce vina am eu ca subiectul meu coincide cu al lui?

Dupa cum va spuneam, tatal baiatului era profesor de latina in localitate, iar tatal fetei era profesor de istorie, tot in localitate. Anii au trecut, cei doi profesori au iesit la pensie, insa ura dintre ei nu s-a stins. Copiii lor crescand mari si facand studii stralucite, s-au intalnit printr-o intamplare neprevazuta si, calcand cu o superba inconstienta peste divergentele parintilor, s-au indragostit. Dragostea dintre ei a crescut de la o zi la alta pana cand a inceput sa le parjoleasca sufletele, tinerii si-au dat seama ca nu pot trai unul fara celalalt si au mers la parintii lor sa le ceara voie sa se casatoreasca. Parintii au mugit ca niste fiare injunghiate, au spart scaune si mese si servicii intregi de vesela. “Niciodata!” au spus ei. “Niciodata nu se va intampla asa ceva. Nici de-ar fi sa intram noi in mormant.” Si chiar si atunci daca tinerii ar fi calcat porunca parintilor lor, ar fi fost blestemati, iar copiii ce i-ar fi facut ar fi avut cozi de iepuri si coarne de tap si multe altele…

Cuprinsi de o muta disperare, cei doi tineri au mers sa se refugieze in parculetul orasului si au inceput sa ofteze atat de profund incat oamenii care treceau pe langa ei simteau un nod in gat. Spre miezul noptii, cand luna tocmai se ascundea sub un nor pufos, cei doi au decis sa se sinucida, adica sa puna capat chinului, ce sens avea sa mai traiasaca daca nu puteau fi impreuna?

A doua zi tinerii au mers la unicul hotel din oras, au inchiriat o camera pentru o ora dupa care el, baiatul, a mers la unica farmacie din oras si i-a zis farmacistului: “M-a trimis tata sa-mi dati niste otrava pentru soareci”. Batranul farmacist privi fata decavata a tanarului si intelese despre ce era vorba, cunostea si el trista poveste. “Un moment..” ii spuse, dupa care ii intinse o punga cu niste prafuri. Ce fel de prafuri? Veti intreba. Prafuri otravitoare? Nici vorba. Erau niste prafuri purgative folosite pentru spalarea stomacului. Tanarul se intoarse in camera de hotel unde il astepta nefericita lui iubita, incuie camera cu cheia, turna prafurile intr-un pahar si, ca sa nu fie cuprinsi de lasitate, arunca cheia pe geam. Cei doi baura paharul pe nerasuflate si se asezara pe pat, in asteptarea mortii. Moartea insa nu mai venea, prafurile au inceput sa-si faca efectul si cei doi tineri fura cuprinsi de o disperare inimaginabila: camera nu avea baie! In disperarea lor, tinerii daramara usa camerai de hotel si pornira in goana pe strazile orasului in cautarea unei toalete publice.



Penibilul intamplarii ii facu apoi sa plece din oras si sa se casatoreasca separat. Cu alte cuvinte, drama n-a mai avut loc. Care e concluzia? Ca viata are ciudateniile ei, transforma o inmormantare intr-o nunta, o tragedie intr-o comedie si un mort intr-un om viu. Traiasca viata!


autor Ion Băieşu

sursa reinvented.ro/sezatoare/