Leonardo da Vinci, Povestioare cu tâlc, repovestite de Ovidiu Drîmba, lectura Maia Martin
Leonardo da Vinci, Povestioare cu tâlc, repovestite de Ovidiu Drâmba, lectura Maia Martin
montaj Maia Martin
muzica: Claude Gervaise, Danseries de la Renaissance franciase, Pavane-Gaillarde - Bransle de Bourgogne - Bransle de Champaigne I / II Allemande - Bransle gay, Renaissance and baroque on the pan flute*
„Pe un deal de lângă drum, lângă gardul grădinii din vârful dealului, se afla o piatră mare, înconjurată de arbori, de muşchi, de flori şi de ierburi. Odata, uitîndu-se la vale şi zărind pe drum o grămadă de pietre, a vrut şi ea să coboare alături de ele. „Ce plăcere poţi găsi printre aceste flori, printre aceste ierburi plăpânde şi trecătoare? Cu mult mai mult mi-ar place să trăiesc în mijlocul fraţilor şi surorilor mele, alături de celelalte pietre asemenea mie.” Şi piatra cea mare s-a rostogolit până în drum, printre acelea pe care le numea fraţii şi surorile sale. Dar acolo, ea a trebuit să îndure greutatea roţilor de căruţă împovărate, copitele măgarilor şi catârilor, potcoavele cailor care striveau pietrele. Când i se întâmpla să se mai ridice şi ea puţin, să viseze că respiră liber, iată că îndată era iarăşi murdărită de noroiul cleios sau de bălegar. Şi biata piatră privea cu tristeţe spre locul unde se afla odinioară, spre locul acela retras şi singuratic din grădină – şi i se părea că locul acela fusese un adevărat paradis.”
Nu e deajuns însă să dispreţuieşti lumea zgomotoasă, vulgară, ci şi să te ţii stăpân şi să-ţi înfrânezi poftele şi plăcerile – căci „cine nu-şi înfrânează plăcerile coboară în rândul brutei”, spunea el. Leonardo stăruia mereu asupra primejdiilor ambiţiilor deşarte născute din ignoranţă şi orgoliu.
Orice încercare de a-ţi depăşi limitele impuse de natură este pândită de pericolul ce i-a fost fatal şi apei dintr-o alta fabulă, pe care Leonardo şi-o notează printre însemnările sale:
„Apei ce se afla în superba mare, elementul său, i se năzări deodată să se ridice deasupra aerului. Ajutată fiind de foc, ea începu să urce în chip de abur uşor, crezându-se tot atât de uşoară ca aerul.
Dar iată că, urcându-se mai sus şi întâlnind acolo un strat de aer mai rar si mai rece, focul o părăsi.
Moleculele se strânseră tot mai mult, deveniră tot mai grele, şi orgolioasa apă căzu şi fu numaidecât absorbită de pământul uscat – unde întemniţată timp îndelungat, ea îşi ispăşeşte acum păcatul.
De altminteri, omul orgolios trebuie suspectat că nu stăpâneşte destulă ştiinţă – căci adevărata ştiinţă îl duce pe om la modestie: îi dă într-adevăr încredere în puterile spiritului, dar în acelaşi timp îi dă şi conştiinţa că niciodată nu ştie îndeajuns. (...)
Dar modestia aceasta nu înseamnă pasivitate, renunţare la efort, ci doar înţelepciunea prudenţei care te pune la adăpost de puterile potrivnice, înţelepciunea pe care a dovedit-o şi grămăjoara de zăpadă dintr-o altă fabulă a sa:
„Sus, pe creasta cea ma înaltă a unui munte, se afla un petec mic de zăpadă. Şi ea îşi zise: „Oare nu sunt prea mândră şi trufaşă, eu, o biată grămăjoară de zăpadă, că m-am cocoţat într-un loc atât de înalt, în timp ce stratul acela gros şi înalt de zăpadă e mult mai jos decât mine? Vreau să fug de mânia soarelui, să cobor şi să-mi găsesc un locşor potrivit micimii mele.”
montaj Maia Martin
muzica: Claude Gervaise, Danseries de la Renaissance franciase, Pavane-Gaillarde - Bransle de Bourgogne - Bransle de Champaigne I / II Allemande - Bransle gay, Renaissance and baroque on the pan flute*
Leonardo recomanda elevilor săi să
iubească viaţa retrasă, iar celor ce nu înţelegeau, le spunea următoarea
fabulă:
„Pe un deal de lângă drum, lângă gardul grădinii din vârful dealului, se afla o piatră mare, înconjurată de arbori, de muşchi, de flori şi de ierburi. Odata, uitîndu-se la vale şi zărind pe drum o grămadă de pietre, a vrut şi ea să coboare alături de ele. „Ce plăcere poţi găsi printre aceste flori, printre aceste ierburi plăpânde şi trecătoare? Cu mult mai mult mi-ar place să trăiesc în mijlocul fraţilor şi surorilor mele, alături de celelalte pietre asemenea mie.” Şi piatra cea mare s-a rostogolit până în drum, printre acelea pe care le numea fraţii şi surorile sale. Dar acolo, ea a trebuit să îndure greutatea roţilor de căruţă împovărate, copitele măgarilor şi catârilor, potcoavele cailor care striveau pietrele. Când i se întâmpla să se mai ridice şi ea puţin, să viseze că respiră liber, iată că îndată era iarăşi murdărită de noroiul cleios sau de bălegar. Şi biata piatră privea cu tristeţe spre locul unde se afla odinioară, spre locul acela retras şi singuratic din grădină – şi i se părea că locul acela fusese un adevărat paradis.”
Nu e deajuns însă să dispreţuieşti lumea zgomotoasă, vulgară, ci şi să te ţii stăpân şi să-ţi înfrânezi poftele şi plăcerile – căci „cine nu-şi înfrânează plăcerile coboară în rândul brutei”, spunea el. Leonardo stăruia mereu asupra primejdiilor ambiţiilor deşarte născute din ignoranţă şi orgoliu.
Orice încercare de a-ţi depăşi limitele impuse de natură este pândită de pericolul ce i-a fost fatal şi apei dintr-o alta fabulă, pe care Leonardo şi-o notează printre însemnările sale:
„Apei ce se afla în superba mare, elementul său, i se năzări deodată să se ridice deasupra aerului. Ajutată fiind de foc, ea începu să urce în chip de abur uşor, crezându-se tot atât de uşoară ca aerul.
Dar iată că, urcându-se mai sus şi întâlnind acolo un strat de aer mai rar si mai rece, focul o părăsi.
Moleculele se strânseră tot mai mult, deveniră tot mai grele, şi orgolioasa apă căzu şi fu numaidecât absorbită de pământul uscat – unde întemniţată timp îndelungat, ea îşi ispăşeşte acum păcatul.
De altminteri, omul orgolios trebuie suspectat că nu stăpâneşte destulă ştiinţă – căci adevărata ştiinţă îl duce pe om la modestie: îi dă într-adevăr încredere în puterile spiritului, dar în acelaşi timp îi dă şi conştiinţa că niciodată nu ştie îndeajuns. (...)
Dar modestia aceasta nu înseamnă pasivitate, renunţare la efort, ci doar înţelepciunea prudenţei care te pune la adăpost de puterile potrivnice, înţelepciunea pe care a dovedit-o şi grămăjoara de zăpadă dintr-o altă fabulă a sa:
„Sus, pe creasta cea ma înaltă a unui munte, se afla un petec mic de zăpadă. Şi ea îşi zise: „Oare nu sunt prea mândră şi trufaşă, eu, o biată grămăjoară de zăpadă, că m-am cocoţat într-un loc atât de înalt, în timp ce stratul acela gros şi înalt de zăpadă e mult mai jos decât mine? Vreau să fug de mânia soarelui, să cobor şi să-mi găsesc un locşor potrivit micimii mele.”
Şi ea începu să coboare, şi cu cât
cobora mai mult cu atât se făcea mai vârtoasă; până la urmă se retrase într-o
vale ascunsă – şi fu cea din urmă zăpadă pe care o topi căldura soarelui de
vară.
Asemenea înţeleptei grămăjoare de zăpadă, omul trebuie să înţeleagă că orgoliul şi ignoranţa dau naştere urii şi răutăţii, aşa după cum, dimpotrivă, înţelegerea şi cunoaşterea dau naştere iubirii şi creaţiei.
„Cu cât cunoşti mai bine, cu atât iubeşti mai mult.” spune Leonardo. Contrar apostolului Pavel care spunea că „ştiinţa vine din iubire”, Leonardo afirmă şi dovedeşte prin opera întregii sale vieţi că „iubirea vine din ştiinţă”, iar „cel ce ştie puţin, iubeşte puţin.”
„Iubirea este fiica cunoaşterii, iar iubirea e cu atât mai puternică, cu cât cunoaşterea este mai temeinică.”
„Într-o zi, ieşind din plăsele, biciul văzu oglindindu-se soarele în luciul lamei sale, şi plin de mândrie se revoltă în sinea lui, zicându-şi:
„Nu mă mai întorc niciodata în dugheana aceea păcătoasă în care am stat. Ce viaţă ticăloasă să tot razi bărbile tuturor ţărănoilor... Eu nu sunt făcut pentru astfel de treabă. Am să m-ascund într-un loc tainic unde îmi voi duce viaţa în linişte şi în tihnă.”
Asemenea înţeleptei grămăjoare de zăpadă, omul trebuie să înţeleagă că orgoliul şi ignoranţa dau naştere urii şi răutăţii, aşa după cum, dimpotrivă, înţelegerea şi cunoaşterea dau naştere iubirii şi creaţiei.
„Cu cât cunoşti mai bine, cu atât iubeşti mai mult.” spune Leonardo. Contrar apostolului Pavel care spunea că „ştiinţa vine din iubire”, Leonardo afirmă şi dovedeşte prin opera întregii sale vieţi că „iubirea vine din ştiinţă”, iar „cel ce ştie puţin, iubeşte puţin.”
„Iubirea este fiica cunoaşterii, iar iubirea e cu atât mai puternică, cu cât cunoaşterea este mai temeinică.”
„Într-o zi, ieşind din plăsele, biciul văzu oglindindu-se soarele în luciul lamei sale, şi plin de mândrie se revoltă în sinea lui, zicându-şi:
„Nu mă mai întorc niciodata în dugheana aceea păcătoasă în care am stat. Ce viaţă ticăloasă să tot razi bărbile tuturor ţărănoilor... Eu nu sunt făcut pentru astfel de treabă. Am să m-ascund într-un loc tainic unde îmi voi duce viaţa în linişte şi în tihnă.”
Şi aşa şi făcu. Rămase ascuns câteva luni,
până când, într-o zi, ieşi la lumină şi-şi văzu lama asemenea unui ferăstrău
ruginit, încât nici minunatul soare nu se mai oglindea pe suprafaţa ei. Şi
căindu-se zadarnic îşi deplângea nenorocirea zicând: „Vai! ce bine ar fi fost
dacă mi-aş fi întrebuinţat la bărbier tăişul fin, pe care acuma mi l-am
pierdut! Unde e luciul feţei mele? Aspra şi neîndurătoarea rugină mi l-a
mâncat!”
Aşa se întâmplă şi cu spiritele ce-şi părăsesc îndeletnicirea lăsându-se în voia lenei: ca şi briciul acesta, ele îşi pierd tăişul subtilităţii şi rugina ignoranţei le deformează...”
Aşa se întâmplă şi cu spiritele ce-şi părăsesc îndeletnicirea lăsându-se în voia lenei: ca şi briciul acesta, ele îşi pierd tăişul subtilităţii şi rugina ignoranţei le deformează...”