Poza veche, Otilia Cazimir, poezie

 

Poza veche, Otilia Cazimir

recită Costina Cheyrouze

Poza veche

Sunt eu, fetiţa asta serioasă

Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,

Strângând la piept, cu mâinile-amândouă

Păpuşa nouă,

De care încă-mi mai aduc aminte?

(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

Mi-e milă de mânuţa ei,

De trupul mic, şi firav, şi puţin:

Mi-e milă ca de-un copilaş străin

Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei...

Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, -

Oglinzile erau aşa de nalte!

O dată doar, în luciul unui geam

Am bănuit o clipă chipul meu,

Am prins în ochi surâsul celeilalte

Şi n-am ştiu că-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui

O cadră-n care nu era nimic –

Decât o fată cu priviri căprui.

Ca un pisoi prostuţ şi mic,

Am cercetat pieziş, cu frică,

Vedenia stângace.

Am râs: - Săraca, tare-i mititică!

A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?

De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...

Dar mâna care-o căuta pe-a ei

A pipăit zadarnic sticla, rama,

Şi-nspăimântată am fugit la mama...

Azi, din fetiţa aceea nu mai este

Decât o poză ştearsă şi-o poveste.

Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,

Mi-a adormit – păpuşa veche

Pe scauieşul din grădină –

În suflet, printre cioburi de lumină.

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum

Coboară linişte pe suflet şi pe drum,

Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -

Din întunericul uitat în mine

Eu simt, încetişor, cum vine

Fetiţa din oglindă,

Cum îşi deschide ochii calzi şi vii

Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.