Emanuel Pope, Bunicul divin, lectura Maia Martin










Emanuel Pope, Bunicul divin, lectura Maia Martin
montaj Maia Martin

muzica Charles Gounod, Ballet Music from Faust







Bunicul divin



Cum era oare povestea cu iubițeii ei? Băi! adă-mi nește țeavă de 22. Unul era parcă bulgar...și vezi pe unde ai azvârlit ieri cablul ăla electric....dar tot el să fi fost și cel care o bătea? Ăsta să fi fost bărbatul după care a alergat Laleli prin toată Europa? ...Iar eu ce caut aici?... Îmi părea rău acum că ștersesem emailul în care ea îmi povestea toate acestea. Nu, mai mult ca sigur că cel care o bătea era român, pentru că povestea ceva despre beție și munți. Munți și pumni. Munții Făgăraș. Bă’, te duci odat’! Da. Am plecat acu’, mă duc să caut în „van”. În „van” căutam, ca să zic așa, în zadar. Erau acolo într-un morman încâlcit: fiare, lemne, scule și tot felul de instalații sanitare dezafectate. Chiuvete și w.c-uri ba chiar și o cadă. Viață de instalator la Londra. Lucram cu un moldovean și căram după noi prin pretențioasa metropolă engleză munți de gunoie și vise. Vise. Mai ales vise. Când era vorba de cărat, el căra mai mult. Avea “van” și în plus era și mai tînăr. Dar la vise eu zic că-l luam ușor. Lui îi ziceau românii: „dumnejeu”. Altfel pe pașaport îl chema Bonifacio, Bonifacio Caraluna. De ce uitaseră italienii să spună și de „dumnejeu”? Nu știu. Mie nu îmi ziceau în nici un fel, ba da, îmi ziceau “bă’” ori „mă’”, pesemne să-mi arate că nu mă cunoșteau. Oricum ar fi fost, eram omul lui ”dumnejeu”. Dar așa numai eu îmi ziceam. Așa în sinea-mi și zău că nu-mi părea rău. Cum altfel. De undeva de sus, mirat ca și mine, bunicul ne privea. Prin capota “vanului”, poți să crezi? Îmi amintesc cum îmi spunea: mă’ tatu’ mă’, da’ mare curaj a avut Americanu’, hai de-mi arată pe hartă unde a ajuns. Și-i arătam pe un glob din carton, unde se afla „america” Americanului meu. De fiecare dată bunicu’ se minuna. Și asta se repeta destul de des, mai ales în perioada cât a zăcut... Îi citeam și din singura scrisoare pe care o aveam de la Americanu’. Ăsta era plecat de șapte ani. Când mă suna știam. De fiecare dată vorbeam cât îl ținea cartela. Știam că acu’ bunicu’ regreta că nu ne grăbise, pe mine și pe “American” , să vedem piramidele, atunci, cu opt ani în urmă, pe când banii încă mai aveau valoare. Zicea că era important să le vedem. Încă nu știu, cel mai departe am ajuns doar până aici, în “america” Americanului.





Apoi a venit o zi în care nu i-am mai putut citi. Bunicu’ pleca și el. Într-o altă “americă”. Într-una cu mult mai departe de cât cea a prietenului meu. I-a trebuit și lui o țîră de curaj, ce zici? Bunicu’ era oricum curajos. Doar nu e ușor să pleci așa departe!... Și apoi, toți prin casă au început a se plânge că au fost “loviți”! Să fi avut bunicul ceva de împărțit cu ei? Numai Dumnezeu poate să știe. Și cu mama, căci ea a fost prima și apoi într-una repeta : „am fost loviți, am fost loviți cu toții!”. “Loviți”, nu zic nu, posibil, dar și bunicul pișicher cum îi lovise, că de văzut nu se vedea nici urmă de lovitură.
Cum ei erau “loviți” , eu și fratelo ne-am dus să-l pregătim pe moș de călătorie. Când am văzut acolo, omul, prima oară, zăcând ca și lovit de uitare și dezbrăcat pe piatra rece, am simțit că pot privi în lumea de dincolo ca într-o apă deschisă. Și am știut. Aveam să primesc străin, eu însumi de-atunci, orișice altă înstrăinare. Nu am lăsat pe nimeni să se mai apropie de Bunicu’, căci toți care o făcuseră până atunci parcă îl ciuntiseră. Câini fară stăpân. Fratelo începu primul să-i vorbească. Îi vorbea și-l îmbrăca în același timp. Ca și cum ai îmbrăca un copil dimineața, când încă nu e bine trezit și nu știe sărăcuțul, nici la ce drum pleacă și nici de ce. Apoi și eu, cu gâtul ca de voiajor, dar tot o zgârietură pe dinăuntru, am început a-i cânta, că-l bănuiam de singurătate. Toți care pleacă sunt singuri, aşa mă gândeam. Ce-i cântam?! Nu-știu-ce îi cântam și poate că sunam și jalnic acolo. Jalnic și cu ecou, exact ce am urât eu mai tare... să cânți în gara goală. Deși părea întru totul trist la început, bunicu’ parcă se mai dezgheță de la o vreme și se lăsă împodobit...”ca un ginerică”. Stop! parol pe asta nu am zis-o eu ci el, fratelo, căci e în stilul lui. El mereu găsește chestii din astea “siciliene” de spus, de nu știi nici ce față să faci, nici ce să crezi: să râzi ori să mori de frică. Fratelo de’, “în dulcele lui stil”.



Bunicul arăta frumos în final, “Domne că frumos mai era!”, elegant și cu PANTOFI DE BAL (Asta subliniată e a mea!).

Când am ajuns acasă toți trei- ca să-și ia bunicul la revedere- locul arăta ca-n tabloul cu nunta, al lui Brueghel. Numai Bunicul lipsea, vorba lui Pleșu*. Să mai zici că fratelo’-i nebun! Și-apoi noi nu am făcut decât să-l introducem pe “mire” în tablou. Cum toate locurile pe scaune fuseseră din vreme ocupate, într-un final ne-am decis și l-am așezat pe Bunicul pe masă. Ciudat e că deși locul ăsta nu era rău deloc, absolut nimeni nu se îngrămădise să-l ocupe. De ce ? iarași nu știu. Oricum de acolo Bunicul putea să-i vadă pe toți, dar mai ales, cum îi beau vinul “nuntașii”. Acum Bunicul, cum sărac nu fusese vreodată, dăduse-n scris de din timp, ca la plecarea lui, în poartă, să se tragă vinul direct din poloboace. Și de-acolo toată zarva, căci care cum trecea pe drum, saluta frumușel și pe-urmă bîldîbîc la poloboace. Asta știu că-l bucura să vadă. Apoi mai erau și muzicanții de sub cireș pe care tot el Bunicu’ îi comandase tocmai de la Viena, și Molda, cățeaua care se prefăcea că plânge și uite așa peste tot, atât de multă lume, încât eu ca într-un final de act, fiind copleșit de toate, am leșinat lângă Bunicul. “Before” de vreme, cum s-ar zice. Iar pentru tot ce am crezut, eu mai apoi, că îmi vorbise „mirele”, nu aș băga-n foc o sârmă.

................................
Acum era cald la Londra și cerul prezenta un spectacol familiar. Dar și așa familiar parcă totuși norii alergau cu ceva mai puțină viteză decât câinii cu covrigi în coadă de pe stradă. Lumina și spectacolul amețitor al norilor îmi aminti de Făgăraș... Îmi descria ea, cum el se îmbăta cu prietenii și începea apoi s-o bată. Abia târziu în noapte, când oboseala, cântecul și vinul îi adormea pe barbari, ea avea curajul să se întoarcă...la el, în cort. Dimineața următoare îi prindea îmbrățișați. În cort mirosea, în aerul rece, a sare, tutun și alcool. Îmi imaginez zâmbetul lui tâmp, dormind, cu stropii de salivă înțepeniți în barbă iar ea, Laleli, pe pat de lacrimi, cu pleoapele încleștate privind-năuntru: un vis. Asta mi-a amintit de Rafael.... Mai târziu aveau să se despartă, prefacându-se că pot fi în continuare, doar, doi buni prieteni

................................

Am avut noroc, pe o țeavă de 22, de cupru, am găsit înfășurat cablul electric, exact ca un șarpe... de culoare verde… Nici cu bulgaru' nu i-a mers mai bine, el însurându-se în final, cu prima lui iubire, o prietenă din copilărie. Urmam acum eu. Dar, să stii că-ți vine rândul, așa ca și când ai aștepta undeva la o coadă la lapte, după cincisprezece ani, și să nu poți crâcni nimic, nu te apucă râsul?... Dar dacă acolo, în fața vânzătoarei, m-aș pierde cu firea și aș dărâma, de pe taraba îmbătrânită de rușine, cu brațul, zecile de sticle - în care vaci nebune, mai mult închipuite decât reale, și-au strecurat singurul lor filozofem: din fâneață să faci lapte- mă-ntreb: ar fi mai bine?... Nu? De ce? pentru că-n spatele meu se așteaptă încă?... Ori cel mai bine e poate, să-mi iau kilogramul de lapte și încercând să îmi ajungă cât mai mult timp aș începe iarăși a dansa în viața asta, ca un măscărici, mulțumit a înghiți în porții mici, amestecul acela fatal, de multă, foarte multă apă și foarte puțin lapte...


- Hai, mă’, mai ripede, că nu mai terminăm și doar nu vrei să-mi fac amu’, manta de ploaie - dumnejeii mamii ei -nu vezi că văcariu’ ’ista, nu mai joburi de toată merda ne găsește..............

Și asta a fost încă o zi la Londra, o zi în care, firește, am instalat...dobje (ups,...scuzați) firește...ce am avut de instalat.





* Cu ocazia unei vizite făcute de Pleșu la Viena, în preliminariile discuțiilor privitoare la România și Uniunea Europeană, ministrul de Externe al Austriei a rostit un discurs de recepție în care a pomenit numele lui Brueghel. ( În treacăt fie spus, la Kunsthistoriches Museum din Viena se află cea mai importantă colecție Bruegel din lume.) Răspunsul lui Andrei Pleșu a pornit de la această sugestie. Există, a spus el, în muzeul din Viena un tablou- al lui Brueghel intitulat Nuntă țărănească. Straniu în acest tablou, în care sunt prezenți mireasa, cuscrii și nuntașii, este ca mirele lipsește. Multă vreme istoricii de artă nu au știut să dea o explicație acestei ciudățenii, până când, un cercetător a avut ideea să caute în folclorul flamand, în care a descoperit urmatorul proverb: ,,Era atât de sărac, că nici la nunta lui nu a putut să vină". (http://iraeldiary.blogspot.com/2006_09_01_archive.html)

* publicata la 4 nov. 2012

Postări populare