Mihai Eminescu, Muşatin şi codrul, recită Ovidiu Iuliu Moldovan



Mihai Eminescu, Muşatin şi codrul, recită Ovidiu Iuliu Moldovan
fragment











Saracă Ţară-de-Sus, 
Toată faima ţi s-a dus! 
Acu cinci sute de ai 
Numai codru îmi erai... 
Împrejur năşteau pustii, 
Se surpau împărăţii, 
Neamurile-mbătrâneau, 
Crăiile se treceau 
Şi cetăţi se risipeau 
Numai codrii tăi creşteau. 
Verde-i umbra nepătrunsă 
Unde-o lume e ascunsă 
Şi în umbra cea de veci 
Curgu-mi râurile reci 
Limpegioare, rotitoare, 
Având glasuri de izvoare. 
Bistriţa în stânci se zbate 
Prin păduri întunecate 
Şi mereu se adânceşte 
Unde apa-abia clipeşte, 
Şi deodată vede că 
Apa i se-mpiedică 
Şi de stânci i se iezeşte; 
Ea s-adună şi tot creşte, 
Se iezeşte-n mândru lac 
Ale cărui ape tac, 
Iar copacii umbră-i fac, 
Pe deasupra frunza deasă 
În adânc apa veghează 
Iar stejari din mal în mal 
Pe deasupră-i se prăval, 
Vârfuri sprijin deolaltă 
Şi îmi fac o boltă naltă, 
De vârfuri ei se-mpletesc 
Şi în umbră stăpânesc 
Şi în vecinică răcoare 
Undele-s scânteietoare. 
Dintr-un mal la celălalt 
A căzut un trunchi înalt, 
Mi-a căzut de-a curmezişul, 
De îi spânzură frunzişul, 
Punte lungă de-un copac 
Peste-o linişte de lac, 
Punte lungă, punte mare, 
De mi-o poţi trece călare. 
Iar Muşatin tinerel, 
Trece puntea singurel, 
Cu pieptarul de oţel, 
Cu cuşma neagră de miel, 
Cu zeghea albă pe el. 
Cum venea la vânătoare, 
Purta arcul pe spinare, 
Tolbă de săgeţi el are; 
Cu lungi plete pân-pe spate, 
Dar la frunte retezate. 
Copilaş în haine strimte, 
Uşurel mi se mai simte; 
De ocheşte-o căprioară, 
Şoimul pe deasupra-i zboară; 
De-şi întinde mâna-n sus, 
Şoimu-n palmă i s-a pus; 
Şi tot vine chiuind 
Şi din frunză tot pocnind, 
Şi când prinde a cânta, 
Codrii-ncep a răsuna: 
Auzi dragă, auzi mamă 
Pe Muşatin cum te cheamă? 
Nime-n juru-i nu era, 
Numai mierla şuiera, 
Iară el se cobora 
Unde apa tremura. 
Cucul cântă, mierla-i zice: 
Ce caţi tu, băiet, pe-aice? 
Creşte, codri, şi te-ndeasă, 
Numai de-o cărare-mi lasă, 
Şi te trec în curmeziş, 
Doar de-oi da de-un luminiş 
Şi în el izvor de apă 
Să văd şoimul cum se s-adapă. 
Zice codrul liniştit: 
M-am pus de am înfrunzit 
Pentru că tu m-ai dorit. 
Iară valurile sună, 
Mişcătoare se adună, 
Printre pânzele de frunze 
Cearcă soare să pătrunză, 
Ard în umbră la răcoare 
Petele scânteietoare 
Şi pe-a undelor bătaie 
Varsă lumina văpaie, 
Pe şiroaie limpezi, lungi, 
Zboară razele ca dungi. 
Sub un vechi stejar pletos 
Ce-şi lăsa crengile-n jos 
Muşatin se întindea 
Punând arcu-alăturea: 
Codri, codri, dragul meu, 
Parcă ţi-aş fi spus-o eu 
Să suni din frunză mereu. 
Că, de când nu te-am văzut, 
Multă vreme a trecut 
Şi, se când nu te-am cătat, 
Multă lume am îmblat. 
Codrul i se închina 
Şi din ramuri clătina: 
Măi Muşatin, măi Muşatin, 
Voios ramurile-mi clatin 
Şi voios ţi-aş cuvânta: 

Să trăieşti Măria-ta!... 
Hai Muşat, să ne-nţelegem 
Şi-mpărat să ni te-alegem, 
Împărat izvoarelor 
Şi al căprioarelor, 
Aşezat la vrun pârâu, 
Să scoţi fluierul din brâu, 
Tu să cânţi şi eu să cânt, 
Frunza-mi toată s-o frământ, 
S-o pornesc vuind în vânt 
Pe izvoare, 
În ponoară, 
Unde păsările zboară, 
Unde crengile-mi se pleacă 
Şi căprioarele joacă. 
Apa-i zice...: ­ O, copile, 
Mâinile întinde-mi-le, 
Vino-n fundul luminos, 
Că tu eşti copil frumos! 
Iar Muşatin îi răspunde: 
Geaba mă momeşti în unde, 
Geaba, codri, dragul meu, 
Îmi suni din frunze mereu, 
Când m-oi duce de la tine, 
Frunza-o plânge după mine, 
Că de suflet mă apucă 
Dor de cale, dor de ducă, 
Şi deşi mi-aşa de jele 
De plânsul măicuţei mele, 
Eu m-aş duce, m-aş tot duce, 
Dor să nu mă mai apuce. 
Şi m-aş duce-n cale lungă, 
Dor să nu mă mai ajungă. 
În zadar în vânt mă cheamă 
Dor de casă, glas de mamă, 
În zadar răsună-n vânt, 
Căci aşa menit eu sunt: 
Să-mi fac cale pe pământ, 
Să-mi întind cărările, 
Să cutreier ţările, 
Ţările şi mările. 
Fire-ar tare glasul meu, 
Ca să treacă tot mereu 
De oriunde oi fi eu: 
Peste ape, peste punţi, 
Peste codri de pe munţi, 
Să ajungă pân-acasă, 
Unde mama-mi stă de ţasă, 
Şi să-i spuie-n multe rânduri 
Nu muri, mamă, de gânduri. 
Nu te duce, măi copile, 
Ci de ai în lume zile, 
Toate dăruieşte-mi-le! 
Tu să ştii, iubite frate, 
Că nu-s codru, ci cetate, 
Dar demult sunt fermecat 
Şi de somn întunecat; 
Numai noaptea când soseşte 
Luna-n cer călătoreşte, 
Umbra-mi toată mi-o petrece 
Cu lumina ei cea rece. 
O, atunci un corn îmi sună, 
Toţi copacii împreună 
Sună jalnic frunza-n lună, 
Iară lumea mea s-adună, 
Căci copac după copac 
Toţi deodată se desfac. 
Din stejar cu frunza deasă 
Iese mândră-o-mpărăteasă, 
Cu păr lung pân- la călcâie 
Şi cu haine aurie, 
Mândră-i este rochia 
Şi o cheamă Dochia. 
Din copaci fără de număr 
Ies copii cu şoimi pe umăr 
Şi copile multe iese 
Cu-a lor mânece sumese, 
Şi pe umerele goale 
Poartă doniţe şi oale; 
Şi porneşte-atunci un zbucium, 
Sună-un dulce glas de bucium, 
Pe cărări fără de urme 
Vin cerboaicele în turme 
Şi mugesc încet atât, 
Cu talangele de gât 
Şi aşteaptă răbdătoare 
Mâni frumoase de fecioare, 
De le mulg în donicioare. 
Căci să ştii, iubite frate, 
Că nu-s codru, ci cetate, 
Dar vrăjit eu sunt demult, 
Până când o să ascult 
Răsunând din deal în deal 
Cornul mândru triumfal 
Al craiului Decebal. 
Atunci trunchii-mi s-or desface 
Şi-n palate s-or preface, 
Vei vedea ieşind din ele 
Mii copile tinerele, 
Şi din brazii cât de mici 
Vei vedea ieşind voinici, 
Căci la sunetul de corn 
Toate-n viaţă se întorn. 
Iară şoimul, sprintenel, 
Pe deasupră-i zboară el: 
Hai Muşatin, măi Muşatin, 
Voios aripile-mi clatin 
Pe-al tău coif m-aş aşeza 
Şi din gură-aş cuvânta: 
Să trăieşti, Măria Ta ­ 
Rămâi, codri, sănătos, 
Că mă cheamă apa-n jos 
Şi menit în lumea sunt 
Să-mi fac cale pe pământ. 

Şi Muşatin s-apropie 
De Bistriţa argintie, 
Luntrea ce juca pe val 
O dezleagă de la mal, 
Sare-n ea şi îi dă drum, 
Ca săgeata zboar-acum, 
Şi mergând, mergând departe, 
Apa-n două o desparte, 
În largi brazde de argint 
Ce se mişcă strălucind, 
Şi în umbră mi-l cuprind 
Şi prin valea boltitoare; 
Numai p-ici şi pe colea 
Soarele mai pătrundea, 
Ici e umbră, colo soare 
Pe ape tremurătoare. 
El pe maluri înflorite 
Vede turme rătăcite, 
Caii pasc lângă pâraie, 
Ca la lebede se-ndoaie 
Gâtul lor. Iar capul mic 
Ei deodată îl ridic 
Şi urechile ciulesc 
Pe când luntrea o zăresc. 
El plutea, plutea mereu, 
Codrul sună blând şi greu. 
Când deodată zi se face. 
Codru-n două se desface 
Şi pe ape rotitoare 
Scânteiază mândru soare. 
Şi-nainte-i vede-un munte 
Cu-a lui creştete cărunte, 
S-a clădit stâncă pe stâncă 
Începând din vale-adâncă, 
Şi purtând pe el păduri 
Peste nourii cei suri, 
Îşi ridică în senin 
Creştet de zăpadă plin. 

Şi spre mal se-ndreaptă iară 
Luntrea mică şi uşoară, 
Iar Muşatin se coboară, 
Calea muntelui apucă 
Până-n vârfuri să se ducă, 
Pân-ce noaptea l-au ajuns 
În cel codru nepătruns. 
Dar cu noaptea-n cap porneşte, 
Se tot urcă voiniceşte, 
Doară culmea va sui-o 
Pe când s-o miji de ziuă. 
Pe culmea cea înălţată 
El ajunge deodată 
Şi făcându-şi ochii roată 
El priveşte lumea toată; 
Vede cerul sfântului 
Şi faţa pământului: 
Că departe se-ntind şesuri, 
Ce cu ochii nu le măsuri, 
Unde soarele cel sfânt 
Parcă iese din pământ; 
Colo-n zarea depărtată 
Nistrul mare i s-arată 
Dinspre ţările tătare 
Şi departe curge-n mare 
La Liman ca şi o salbă 
Se-nşira Cetatea Albă. 
Iar pe faţa mării line 
Trec corăbiile pline, 
Trec departe de pământ, 
Pânzele umflate-n vânt. 
Iar privind spre miazăzi 
Dunărea el o zări 
Într-un arc spre mare-ntoarsă 
Şi pe şapte guri se varsă. 
De la Nistru pân-la ea 
Ţară mândră se-ntindea 
Vede şesuri fumegând, 
Dealuri mândre înverzind, 
Vede codri cum coboară, 
Deal cu deal, scară cu scară, 
Răsfirându-se pe şes, 
Unde râurile ies, 
Şi pe vârfuri de păduri, 
Mânăstiri cu-ntărituri, 
Vede târguri, vaduri, sate 
Pe câmpie presărate, 
Vede mândrele cetăţi 
Stăpânind pustietăţi, 
Vede turmele de oi 
Cu ciobanii dinapoi, 
Cu fluiere şi cimpoi, 
Iară hergheliile 
Petreceau câmpiile 
Şi s-aşterneau vântului 
Ca umbra pământului 
Şi de-a lungul râurior 
S-aşterneau pustiurilor. 
Iară şoimul tinerel 
Pe deasupra-i zboară el 
Şi din gură-i cuvinta: 
Să trăieşti, Măria-Ta! 
Câtă lume câtă zare 
De la Nistru pân-la mare: 
Fă-ţi odată ochii roată 
C-aceasta-i Moldova toată. 


autor Mihai Eminescu

Comentarii