Mihai Eminescu, Muşatin şi codrul, recită Ovidiu Iuliu Moldovan

https://archive.org/embed/MihaiEminescuMusatinSiCodrulRecitaOvidiuIuliuMoldovan

Mihai Eminescu, Muşatin şi codrul, recită Ovidiu Iuliu Moldovan
fragment

Saracă Ţară-de-Sus, 

Toată faima ţi s-a dus! 

Acu cinci sute de ai 

Numai codru îmi erai... 

Împrejur năşteau pustii, 

Se surpau împărăţii, 

Neamurile-mbătrâneau, 

Crăiile se treceau 

Şi cetăţi se risipeau 

Numai codrii tăi creşteau. 

Verde-i umbra nepătrunsă 

Unde-o lume e ascunsă 

Şi în umbra cea de veci 

Curgu-mi râurile reci 

Limpegioare, rotitoare, 

Având glasuri de izvoare. 

Bistriţa în stânci se zbate 

Prin păduri întunecate 

Şi mereu se adânceşte 

Unde apa-abia clipeşte, 

Şi deodată vede că 

Apa i se-mpiedică 

Şi de stânci i se iezeşte; 

Ea s-adună şi tot creşte, 

Se iezeşte-n mândru lac 

Ale cărui ape tac, 

Iar copacii umbră-i fac, 

Pe deasupra frunza deasă 

În adânc apa veghează 

Iar stejari din mal în mal 

Pe deasupră-i se prăval, 

Vârfuri sprijin deolaltă 

Şi îmi fac o boltă naltă, 

De vârfuri ei se-mpletesc 

Şi în umbră stăpânesc 

Şi în vecinică răcoare 

Undele-s scânteietoare. 

Dintr-un mal la celălalt 

A căzut un trunchi înalt, 

Mi-a căzut de-a curmezişul, 

De îi spânzură frunzişul, 

Punte lungă de-un copac 

Peste-o linişte de lac, 

Punte lungă, punte mare, 

De mi-o poţi trece călare. 

Iar Muşatin tinerel, 

Trece puntea singurel, 

Cu pieptarul de oţel, 

Cu cuşma neagră de miel, 

Cu zeghea albă pe el. 

Cum venea la vânătoare, 

Purta arcul pe spinare, 

Tolbă de săgeţi el are; 

Cu lungi plete pân-pe spate, 

Dar la frunte retezate. 

Copilaş în haine strimte, 

Uşurel mi se mai simte; 

De ocheşte-o căprioară, 

Şoimul pe deasupra-i zboară; 

De-şi întinde mâna-n sus, 

Şoimu-n palmă i s-a pus; 

Şi tot vine chiuind 

Şi din frunză tot pocnind, 

Şi când prinde a cânta, 

Codrii-ncep a răsuna: 

Auzi dragă, auzi mamă 

Pe Muşatin cum te cheamă? 

Nime-n juru-i nu era, 

Numai mierla şuiera, 

Iară el se cobora 

Unde apa tremura. 

Cucul cântă, mierla-i zice: 

Ce caţi tu, băiet, pe-aice? 

Creşte, codri, şi te-ndeasă, 

Numai de-o cărare-mi lasă, 

Şi te trec în curmeziş, 

Doar de-oi da de-un luminiş 

Şi în el izvor de apă 

Să văd şoimul cum se s-adapă. 

Zice codrul liniştit: 

M-am pus de am înfrunzit 

Pentru că tu m-ai dorit. 

Iară valurile sună, 

Mişcătoare se adună, 

Printre pânzele de frunze 

Cearcă soare să pătrunză, 

Ard în umbră la răcoare 

Petele scânteietoare 

Şi pe-a undelor bătaie 

Varsă lumina văpaie, 

Pe şiroaie limpezi, lungi, 

Zboară razele ca dungi. 

Sub un vechi stejar pletos 

Ce-şi lăsa crengile-n jos 

Muşatin se întindea 

Punând arcu-alăturea: 

Codri, codri, dragul meu, 

Parcă ţi-aş fi spus-o eu 

Să suni din frunză mereu. 

Că, de când nu te-am văzut, 

Multă vreme a trecut 

Şi, se când nu te-am cătat, 

Multă lume am îmblat. 

Codrul i se închina 

Şi din ramuri clătina: 

Măi Muşatin, măi Muşatin, 

Voios ramurile-mi clatin 

Şi voios ţi-aş cuvânta: 

Să trăieşti Măria-ta!... 

Hai Muşat, să ne-nţelegem 

Şi-mpărat să ni te-alegem, 

Împărat izvoarelor 

Şi al căprioarelor, 

Aşezat la vrun pârâu, 

Să scoţi fluierul din brâu, 

Tu să cânţi şi eu să cânt, 

Frunza-mi toată s-o frământ, 

S-o pornesc vuind în vânt 

Pe izvoare, 

În ponoară, 

Unde păsările zboară, 

Unde crengile-mi se pleacă 

Şi căprioarele joacă. 

Apa-i zice...: ­ O, copile, 

Mâinile întinde-mi-le, 

Vino-n fundul luminos, 

Că tu eşti copil frumos! 

Iar Muşatin îi răspunde: 

Geaba mă momeşti în unde, 

Geaba, codri, dragul meu, 

Îmi suni din frunze mereu, 

Când m-oi duce de la tine, 

Frunza-o plânge după mine, 

Că de suflet mă apucă 

Dor de cale, dor de ducă, 

Şi deşi mi-aşa de jele 

De plânsul măicuţei mele, 

Eu m-aş duce, m-aş tot duce, 

Dor să nu mă mai apuce. 

Şi m-aş duce-n cale lungă, 

Dor să nu mă mai ajungă. 

În zadar în vânt mă cheamă 

Dor de casă, glas de mamă, 

În zadar răsună-n vânt, 

Căci aşa menit eu sunt: 

Să-mi fac cale pe pământ, 

Să-mi întind cărările, 

Să cutreier ţările, 

Ţările şi mările. 

Fire-ar tare glasul meu, 

Ca să treacă tot mereu 

De oriunde oi fi eu: 

Peste ape, peste punţi, 

Peste codri de pe munţi, 

Să ajungă pân-acasă, 

Unde mama-mi stă de ţasă, 

Şi să-i spuie-n multe rânduri 

Nu muri, mamă, de gânduri. 

Nu te duce, măi copile, 

Ci de ai în lume zile, 

Toate dăruieşte-mi-le! 

Tu să ştii, iubite frate, 

Că nu-s codru, ci cetate, 

Dar demult sunt fermecat 

Şi de somn întunecat; 

Numai noaptea când soseşte 

Luna-n cer călătoreşte, 

Umbra-mi toată mi-o petrece 

Cu lumina ei cea rece. 

O, atunci un corn îmi sună, 

Toţi copacii împreună 

Sună jalnic frunza-n lună, 

Iară lumea mea s-adună, 

Căci copac după copac 

Toţi deodată se desfac. 

Din stejar cu frunza deasă 

Iese mândră-o-mpărăteasă, 

Cu păr lung pân- la călcâie 

Şi cu haine aurie, 

Mândră-i este rochia 

Şi o cheamă Dochia. 

Din copaci fără de număr 

Ies copii cu şoimi pe umăr 

Şi copile multe iese 

Cu-a lor mânece sumese, 

Şi pe umerele goale 

Poartă doniţe şi oale; 

Şi porneşte-atunci un zbucium, 

Sună-un dulce glas de bucium, 

Pe cărări fără de urme 

Vin cerboaicele în turme 

Şi mugesc încet atât, 

Cu talangele de gât 

Şi aşteaptă răbdătoare 

Mâni frumoase de fecioare, 

De le mulg în donicioare. 

Căci să ştii, iubite frate, 

Că nu-s codru, ci cetate, 

Dar vrăjit eu sunt demult, 

Până când o să ascult 

Răsunând din deal în deal 

Cornul mândru triumfal 

Al craiului Decebal. 

Atunci trunchii-mi s-or desface 

Şi-n palate s-or preface, 

Vei vedea ieşind din ele 

Mii copile tinerele, 

Şi din brazii cât de mici 

Vei vedea ieşind voinici, 

Căci la sunetul de corn 

Toate-n viaţă se întorn. 

Iară şoimul, sprintenel, 

Pe deasupră-i zboară el: 

Hai Muşatin, măi Muşatin, 

Voios aripile-mi clatin 

Pe-al tău coif m-aş aşeza 

Şi din gură-aş cuvânta: 

Să trăieşti, Măria Ta ­ 

Rămâi, codri, sănătos, 

Că mă cheamă apa-n jos 

Şi menit în lumea sunt 

Să-mi fac cale pe pământ. 

Şi Muşatin s-apropie 

De Bistriţa argintie, 

Luntrea ce juca pe val 

O dezleagă de la mal, 

Sare-n ea şi îi dă drum, 

Ca săgeata zboar-acum, 

Şi mergând, mergând departe, 

Apa-n două o desparte, 

În largi brazde de argint 

Ce se mişcă strălucind, 

Şi în umbră mi-l cuprind 

Şi prin valea boltitoare; 

Numai p-ici şi pe colea 

Soarele mai pătrundea, 

Ici e umbră, colo soare 

Pe ape tremurătoare. 

El pe maluri înflorite 

Vede turme rătăcite, 

Caii pasc lângă pâraie, 

Ca la lebede se-ndoaie 

Gâtul lor. Iar capul mic 

Ei deodată îl ridic 

Şi urechile ciulesc 

Pe când luntrea o zăresc. 

El plutea, plutea mereu, 

Codrul sună blând şi greu. 

Când deodată zi se face. 

Codru-n două se desface 

Şi pe ape rotitoare 

Scânteiază mândru soare. 

Şi-nainte-i vede-un munte 

Cu-a lui creştete cărunte, 

S-a clădit stâncă pe stâncă 

Începând din vale-adâncă, 

Şi purtând pe el păduri 

Peste nourii cei suri, 

Îşi ridică în senin 

Creştet de zăpadă plin. 

Şi spre mal se-ndreaptă iară 

Luntrea mică şi uşoară, 

Iar Muşatin se coboară, 

Calea muntelui apucă 

Până-n vârfuri să se ducă, 

Pân-ce noaptea l-au ajuns 

În cel codru nepătruns. 

Dar cu noaptea-n cap porneşte, 

Se tot urcă voiniceşte, 

Doară culmea va sui-o 

Pe când s-o miji de ziuă. 

Pe culmea cea înălţată 

El ajunge deodată 

Şi făcându-şi ochii roată 

El priveşte lumea toată; 

Vede cerul sfântului 

Şi faţa pământului: 

Că departe se-ntind şesuri, 

Ce cu ochii nu le măsuri, 

Unde soarele cel sfânt 

Parcă iese din pământ; 

Colo-n zarea depărtată 

Nistrul mare i s-arată 

Dinspre ţările tătare 

Şi departe curge-n mare 

La Liman ca şi o salbă 

Se-nşira Cetatea Albă. 

Iar pe faţa mării line 

Trec corăbiile pline, 

Trec departe de pământ, 

Pânzele umflate-n vânt. 

Iar privind spre miazăzi 

Dunărea el o zări 

Într-un arc spre mare-ntoarsă 

Şi pe şapte guri se varsă. 

De la Nistru pân-la ea 

Ţară mândră se-ntindea 

Vede şesuri fumegând, 

Dealuri mândre înverzind, 

Vede codri cum coboară, 

Deal cu deal, scară cu scară, 

Răsfirându-se pe şes, 

Unde râurile ies, 

Şi pe vârfuri de păduri, 

Mânăstiri cu-ntărituri, 

Vede târguri, vaduri, sate 

Pe câmpie presărate, 

Vede mândrele cetăţi 

Stăpânind pustietăţi, 

Vede turmele de oi 

Cu ciobanii dinapoi, 

Cu fluiere şi cimpoi, 

Iară hergheliile 

Petreceau câmpiile 

Şi s-aşterneau vântului 

Ca umbra pământului 

Şi de-a lungul râurior 

S-aşterneau pustiurilor. 

Iară şoimul tinerel 

Pe deasupra-i zboară el 

Şi din gură-i cuvinta: 

Să trăieşti, Măria-Ta! 

Câtă lume câtă zare 

De la Nistru pân-la mare: 

Fă-ţi odată ochii roată 

C-aceasta-i Moldova toată. 

autor Mihai Eminescu