Emanuel Pope, Cu revoluţia în vine, lectura Maia Martin





Emanuel Pope, Cu revoluţia în vine, lectura Maia Martin

montaj Maia Martin

muzica Johannes Brahms, Quintet For Piano & String Quartet Op.34 In F Minor - Finale









Emanuel Pope, Cu revoluţia în vine, lectura Maia Martin
montaj Maia Martin

muzica Johannes Brahms, Quintet For Piano & String Quartet Op.34 In F Minor - Finale








Cu revoluţia în vine



"Primul lucru de menţionat este că în vinele fiului meu curge sânge de irlandez rebel, de cuceritor spaniol şi de argentinian patriot. Este evident Che a moştenit trăsăturile neastâmpăraţilor noştri străbuni."
Ernesto Guevara – despre Che Chevara


- Aleluia!
- Aleluia!
- I-auzi una!
- I-auzi două!
- I-auzi anu’optzeci şi nouă:
- când vor face plopii pere
- ... şi răchita micşunele!”
- când va exploda ca tunu’
- ... mămăliga şi ceaunu’.
- Aleluia!
- Aleluia, tăticule!
Se opriră din hăulit îmbrăţişându-se straşnic şi sărutându-se pe câte amândoi obrajii cu zgomot. Apoi, năduşiţi de fervoarea jocului, îşi reluară locurile în jurul mesei pe care era postat un televizor. Fiecare acum îşi stingea fierbânţeala turnându-şi dintr-o carafă plină cu vin roşu. Cel mai tânăr îşi aprinse şi o mahoarcă.
- Tăticule, de terminăm cu comuniştii, eu să ştii că mă-ntorc la ţară.
- Păi şi ce? nu vin şi eu cu tine?
În răstimpuri prin tocurile şubrezite ale ferestrei, în mica bucătărioară, pătrundeau dinspre bulevard, odată cu şuierul gerului,  zgomotele unei mulţimii agitate. La televizor un non-stop de comunicate: “Facem apel la toţi cetăţenii, la toţi cei cu inima română să vină la televiziune! Să vină, să apăram ……”.
Bărbaţii ascultau cu moacele prinse în pânza imaginilor transmise cu sonorul la maxim. Din când în când, cel tânăr apuca să răsufle din ţigară scoţând largi rotocoale de fum.
- Măi da’ bine îi mai stă lu’ ăsta. E ca şi dat în mă-sa’. Comisar, de’. Şi de are şi de nu la costum armă, ăsta tot a comisar miroase.
- Comisar, tăticule, vezi bine!
Orele treceau cu gerul zgâriind în fereastre şi cu cei doi tăifăsuind. Aşa le era obiceiul: să vorbească şi să golească după o carafă, altă carafă. Obicei vechi, ăsta, ca tata şi cu fiul să-şi stingă reciproc arsura cuvintelor, în special iarna, cu vin pregătit de din toamnă. Lubrefiată, mintea celor doi începea şi ea de-acum a se învârti pe noi rulmenţi.
- Măi Milică, mi-e frică de mă-ta’. Ce-o fi de capul ei, singură acolo la ţară şi fără să ştie de tot ce se întâmplă. Că n-are, mă, şi ea acolo, săraca de ea, barem un televizor.
- Stai liniştit matale, că ea o fi deja la vărul Vasile...
- De-i acolo, asta înseamnă că-s doar ele două, tot singure, ea şi cu a lu’ Vasile. Că de l-a prins vestea pe Vasile în cârciumă, ăsta o mai ajunge acasă peste-o săptămână... mai ales cum e el, cu boală la comunişti. Dracu’ o ştie ce-o mai face nebunu-n sat. Ăla îţi zic, că-i beat acu’ de nici calul nu-l mai recunoaşte.
- Păi cum…da’ de mâine om fi şi noi acolo, numa’ stai să-l prindă ăştia pe Ceaşcă.
- Să-l prindă, cum nu, da’ bă... mie de una-mi este: să nu vie ruşii peste noi.
- Păi nu-auzişi, bre, tăticule, că ruşii au şi ei treabă. Doar ne-a zis actorul: ruşii şi ei acu’ o cârmesc la dreapta.
- Or cârmi-o ei, da’ numa’ să n–o cârmească întâi pe-acilea, asta-mi e grija cea mare.
- Ei vin? ... şi de-or veni, vin pe pizda mamii lor, că noi om sta de mămăligă. I-auzi cum strigă. Stai să-ţi deschid geamu’…. I-auzi?
Ascultară mulţimea de afară care acum cânta îndemnându-se în mod patriotic.
Milică apucă din nou carafa. Vinul roşu se îngrămădi repede să acopere urma veche lasată pe pahare.
- Mă’ tăticule, de terminăm cu comunismul ăsta, de ce ne-om apuca dup-aia? Că pe ăsta de bine, de rău, l-am cam făcut praf!
- Păi io bănuiesc că ne-o lua iar de treabă.
- De treabă, de treabă bre, dar de care treabă, dacă pe comunişti îi dădurăm la vale?
- O reluăm pe-aia, pe aia pe care am lăsat-o neterminată în paşpa’. O luăm iară cu regele, cred eu.
- Şi-o fi mai bine?
- Da’cu ăştia ţi-a fost bine?
Din televizor porniră să se audă zgomotele unor rafale de mitralieră. Încolţiţi parcă, între cântecele de-afară şi cadenţa pătrunsă prin difuzoare, se grăbiră să închidă fereastra pentru a se regrupa în faţa televizorului.
- Ia uite-i mă, ce trag nenorociţii!
- Trageţi măi în noi?...se aruncă Milică cu pumnul strâns la televizor…Trag în noi ăştia măi tată, tu îi vezi?...Ăştia ne omoară poporul! Futu-vă muma-n cur de terorişti!
- Nu vor să le scape ciolanu’.
- Ar trebui scosă toată armata şi trimisă acolo….Da, toată armata, cu tancurile, cu tunurile, toţi,  ca să-i nimicim pe terorişti…Nu? Ce zici, tăticule?
- Păi zic să-i cheme degrabă, de nu....
- Da’ te gândeşti tăticule, că m-or chema ăştia la-ncorporare, ăi?
- Păi de te-or chema, îi cheamă pe toţi, nu?
Milică tăcu, neconvins de valoarea argumentului şi pentru un timp păru ca dus pe gânduri. Asta cu încorporarea lui nu îi suna bine...”doar era tânăr”, sfârşi el de gândit şi apoi, scoţând un icnet din coşul pieptului, se ridică în capu’ oaselor pentru a-şi mai turna un păhărel.
- M-oi duce, tăticule… pentru ăştia, zise apoi, încet, cu gura pe jumate scufundată în paharul plin.
Atacul contra televiziunii părea a se înteţi. De asemenea, din stradă răzbătea în cameră ecoul unor împuşcături răzleţe trase prin apropiere. Cineva striga “se trage!”.
- Ia dă-i măi Milică lu’ ăsta sonoru’ mai încet, ca să auzim ce-i şi pe-afară şi… stinge şi luminile astea. Om sta mai camuflaţi. Dracu ştie, să nu pună vreunul din ăia luneta pe noi şi să ne vadă cum ne dăm pe-aici cu curu’ de parchet de dragu’ revoluţiei.
Milică se conformă şi stinse lumina.
- E agitaţie mare pe-acolo, cine ştie ce-o fi pe stradă? medită bătrânul.
- Sunt toţi acolo, strânşi la Poştă... aşa zicea vecinul?
- Care, mă?
- Buţă, Buţă miliţianu’. Am fost de dimineţa pe la el de-am băut o cafea.
- Şi el ce zicea?
- Cică au luat “golanii” Poşta. El zicea. Da’ tot el zicea că nu se ştie şi că ăia de au Poşta dimineaţă, adică mâine, abia ăia or să câştige.
- Mă-sa pe gheaţă şi cu ăsta Milică, da’ o fi ştiind el ceva.
- O fi ştiind ori ba, eu am fost pe la el. Să vadă că noi ne vedem de treabă. Şi-n plus m-a potcovit şi cu o cafea, din aia de-a lui.
- Da’ acu’ o mai fi el oare acasă.... or o fi colea în televizor de partea...?
- Hîm, cine să ştie tăticule, că doar armă are.
- ?!
- Păi, n-am fost la petrecere de ziua lui, vinerea trecută cînd s-a lăsat cu giamparalele? Am fost. Ei bine, el se cam machise. Veselie, ştii. Şi vine şi mă ia aşa deoparte. “Hai, zice, vino să-ţi arăt, Milică, în ce stă puterea mea”. Şi mă trase după el în dormitor. Acolo îl văd, că se apleacă nebunul şi de sub pat, numa’ ce  scoate un ditamai teşcoiul de teacă. Să înnebunesc, nu alta. Că nu ştii cu nebunul. Şi poate că mi-ar fi arătat el în final şi arma, de nu i-ar fi intrat taman atunci muierea-n cameră.
- Mă, fută-l Stalin!
- Fută-l!
Rostogoliră din nou câte un pahar pe gât. Oraşul vuia de sirenele maşinilor. Pe ecran aceleaşi imagini cu trasoarele ciugulind din pereţii Televiziunii.
- Și zici că toţi sunt la Poştă, acu’?
- Da, să apere clădirea că-i stategic amplasată. Ca şi ăştia de la Televiziune.
- Las’ să apere, foarte bine, las’să apere. Ne-om duce şi noi Milică, dar întâi să vedem ca-l prind ăştia pe nea’ Nicu.
- Asta aşa-i, tăticule. Uneltesc ei ceva. Cine-o ştii pe unde or fi?
- Cică armata a închis graniţele. I-auzi măi?
- Ce-i? Dă mai tare sonorul.
- Gata, cică i-ar fi prins!
- Cum măi? Eşti sigur?
- Ascultă!


grafica Maia Martin


La televizor se anunţa prinderea celor doi dictatori la Târgovişte. Amândoi săriră de pe scaune ţipând cu bucurie: Uraaa! Uraaa!
- Haideţi măi acum!
- Haideţi fraţilor!
- Poporul Milică!
- Poporul tăticule!
- Trăiască Revoluţia!
- Traiască ai noştri!
- Măi, lupta nu s-a terminat!
- Nu ! Nu s-a terminat, dar învingem!
- Învingem desigur, tăticule!
- Cică îl au acum şi pe ăstălalt....
- Gata-s aştia!
- Vezi bine!
Se ridicară şi din poziţia respectoasă de “drepţi”, cu mâinile întinse, îşi închinară paharele spre televizor. Amândoi, tată şi fiu, ca într-un ritual. Şi desigur că era un ritual, cu toată îndreptăţirea, din moment ce amândoi credeau cu însufleţire că măcar unul din grupul acela de profeţi care conduceau de pe ecran revoluţia, trebuie să se fi ocupat cu numărarea celor care stăteau acum ca şi ei şi închinau pahare revoluţiei.
- Tu crezi că o să le fie bine la ăştia acum? întrebă Milică.
- La comunişti vrei să zici?
- Da, lor?
- Păi de mîine dis-de-dimineţă ne şi apucăm să-i scoatem pe toţi de urechi şi să-i judecăm în piaţa publică.
- Şi pe Buţă.
- Şi pe el, grijania lui, pe el primul, desigur.
- Aşa trebuie, să-i judece poporul că destul a îndurat!
- A îndurat. Nu tu pâine!
- Nu tu carne!
- Nu tu ouă!
- Nu tu porc!
- Nu tu băutură!
- Să îi văd acum pe ăi’ de la partid. Să îi vad când i-om strânge cu uşa.
- Şi pe toţi lingăii lor.
- Da, da, pe toţi ăia din partid. Luaţi toţi. După liste. Pân’ la unu.
Milică înghiţi greu după ultimele cuvinte, de parcă astea i-ar fi lăsat, odată rostite, un os de peşte înfipt în cerul gurii. Tuşi, se înecă şi tuşi din nou. Goli conţinutul unui nou pahar. Când îşi reveni reuşi să-ngâne:
- Dar noi?
- Care noi Milică?
- Noi bre, noi: ăştia doi.
- Păi ce-i cu noi? Că nu-nţeleg?
- Mă, tăticule,...matale ai uitat că şi eu am carnet?
- Ai! Şi? Ce, eu n-am?
- Păi nu suntem şi noi comunişti carevasăzică?
- Suntem pe dracu’, tu ai înnebunit? Ba nu suntem deloc. Ce mă, ai avut tu carne pe masă ca ăia în fiecare zi? Ai avut? Ai avut un rahat, că de nu creşteam eu şi cu mă-ta la ţară în fiecare an un porc tu nici nu ştiai ce-i ăla.
- Da carnete avem tăticule?!
- Avem? Ia dă-l tu încoace pe al tău.
Milică scoase carnetul din buzunarul pantalonilor şi îl înmână docil lu’ ta-su.
- Carnete zici, na carnete! Batrânul luă o foarfecă şi începu să taie carnetul în patru. Apoi îl scoase şi pe al lui, tăindu-l asemenea. Când termină îi zise: Ei vezi! Gata, nu mai avem. La ce ne trebuie? Ne-au trebuit, am avut, nu ne mai trebuie, nu maiiiii aveeeem! Cristosu’ lor de carnete, că numai bele am avut de la ele.
- Belele, belele, că încă mă mai dor braţele.
- Că numa’ pe tine?
 Ha,ha. Milică râse şi el, fiecare dintre ei părând a cunoşte povestea celuilalt.
Una era povestea cu rulmenţii sau cum îşi luase Milică carnetul de partid, cu taică-su muncind pe ascuns în secţie o săptămână întreagă, noapte de noapte. Şi uite aşa s-au produs rulmenţii cu care mai apoi fecioru’ a reuşit să spargă norma uzinei. Ori cealaltă poveste, tot împreună, când, după o beţie cruntă, taică-su şi-a scăpat carnetul în latrină de-au trebuit să scoată tot rahatul în ogradă ca să găsească “ nestematul”.
- Barem matale ţi l-au dat pe merit, tăticule.
- Pe merit băiete, pe merit, nu degeaba am fost cel mai bun strungar din secţie.
 Într-un târziu cei doi adormiră, obosiţi, dar cu sentimentul datoriei împlinite.
Bucăţile tăiate ale carnetele de partid se odihneau şi ele acum, aşezate grămadă pe un morman de chiştoace.
Afară, mulţimea se potolise  şi fiecare acolo, de-acum vorbea mai mult în şoaptă. Nu se mai auzeau cântece şi nici focuri de armă. Noaptea părea a-şi recuceri din drepturile ei. Televizorul singur doar,  se încăpăţâna să nu adoarmă, transmiţănd neîntrerupt comunicate către ţară. Chiar şi aşa, cu sonorul oprit.
.....................................................................................

Cât să fi dormit bărbaţii ? Nu se ştie. Oricum primul care se trezi, iute se şi pironi cu ochii în cutia televizorului. Era Milică. Dracie! La televizor revoluţia părea să-şi fi înclinat de-acum balanţa. Dinspre stradă de asemenea începură să se audă susţinute focuri de armă. Măi să fie! Îl apucă pe bătrân cu mâinile de umeri şi-l zgâlţâi puternic
- Tăticule, trezeşte-te. De data asta chiar că am dat de dracu.
- Ei, ce-i? Batrânul îşi adună ochelarii de pe masă şi, potrivindu-I, privi şi el mirat la televizor.
- Aştia au pierdut controlul la Televiziune, tăticule. Priveşte!
- Cum aşa?
- Priveşte bre acolo?
- Aoleu!
Pe scara blocului se auzi glasul lui Buţă. Înjurând. Pe cine? Nu ştiau. Apoi chiar şi un foc de armă. Violent, sunetul se amplifică printre coloanele de beton ale blocului. Cine să fi tras? Şi-n cine?
Bărbaţii ascultau încremeniţi privind dinspre bucătărioară spre uşa apartamentului.
- Ei, până aici ne-a fost, tăticule. Ce ne facem acum …. şi fără carnete? Carnetele noastre, tăticuleeee?
Se apucară să le pună în ordine, sortând bucăţile. Găsiră şi lipici, iar cu fâşii subţiri de scotch reuşiră într-un târziu sa le refacă cât de cât. Cât timp le luă lucrul, mai gătiră o bastârcă. Deşi munciră conştiincios şi îşi dădură tot interesul, evident carnetele nu prea arătau bine.
Milică fu primul care avu curajul să se exprime cu privire la condiţia acestora. Că astea arătau cam jerpelite, că ăştia nu erau proşti şi că or să-şi dea seama, în fine, carnetele arătau  de parcă ar fi trecut printre trasoare.
- Că nu prea arată bine, este drept fiule.
- Păi arată ca lovite de revoluţie. Ce ne facem? Numai o minune ne mai poate salva!
- Minune zici? Minune!... Desigur minune, băiete, că bine zici. Păi nu e noaptea dinaintea Crăciunului? Este? Este! E chiar noaptea cand se pot întâmpla minunile. Mai bine nici că se putea potrivi. Hai! Hai, să punem carnetele lângă icoana Fecioarei Maria şi să ne rugăm la ea Milică. Să ne rugăm, da! da’ să te rogi Milică la Fecioară, cum nu te-ai mai rugat tu vreodată, cu toată puterea sufletului tău pe care ţi l-a dat buna de maica-ta. Sa te rogi pentru o minune, pentru o minune, că numai ea Fecioara ne mai poate scăpa în ceasul ăsta de răstrişte. Aleluia!
- Aleluia!
Beţi, obosiţi, bărbaţii aşezară carnetele pe poliţa de sub icoană Fecioarei. Reuşiră să aprindă şi candela. Încă un semn. Şi începură să se roage. La televizor continuau să se vadă trasoarele muşcând din pereţii televiziunii. Rafale de mitralieră izbucneau  dinspre stradă, sacadat, zgâlţâindu-le geamurile.“Doamne, maica noastră, care ne-ai .....’’ “în aceste ceasuri, avem mai mult ca oricând nevoie de spriijinul.... de entuziasmul dumneavoastră ....nu lăsaţi Revolutia să moară! Veniţi la Televiziune! ...Români...!”, ’’… căci noi nu te-am rugat niciodată, dar acum în ceasul greu al descumpănirii noastre,.......”
.....................................................................................
Zorii intrară şi în micul apartament, dezvăluindu-i interiorul. În mijloc încăperii o masă acoperită de o muşama cu flori şi pe ea, regeşte, sta un televizor încă funcţionând. Lângă el un morman enorm de chiştoace revărsate peste marginile unei scrumiere din porţelan ieftin. Apoi tot acolo, câteva felioare uscate de brânză şi o carafă răsturnată. Mai într-un colţ,  rămăşiţe dintr-un carton de culoare roşie, o foarfecă şi un scotch.
La televizor aceleaşi feţe de profeţi, acum puţin obosite, anunţau încă o noapte victorioasă de partea Revoluţiei.
Pe linoleul podelii două trupuri dormeau îmbrăţişate sub icoana Sfintei Fecioare. Alături de candelă, pe policioară stăteau deschise două carnete de partid având  filele  acoperite cu mult scotch, aplicat neîndemânatic. Pe unul din ele se puteau citi uşor rândurile:
Nume: Petrarcă Milică
Anul naşterii: 1967

Iar din poza alăturată numelui, ochii unui om trecut bine de cinzeci de ani priveau, miraţi parcăşi ei,  minunea.
Aleluia!






* publicata la 13 dec. 2012