Pribeagul

Nuvela Martirul (fragment)
autor Emanuel Pope
1. Pribeagul
2. Refugiul
3. Satul
4. Ielele

Lectura, montaj Maia Martin


Muzica
1. Sunetele iernii
si
2. Corala Euterpe - albumul "Tie, Doamne"
                              Gavriil Musicescu - Pre Tine Te laudam
                              Gheorghe Cucu - Miluieste-ma, Dumnezeule
                              Mihail Berezovski - Aparatoare Doamna
                              Nicolae Lungu Sfant - Domnul Savaot
                              Mircea Badulescu - Tatal nostru

înregistrare mai 2011




Nuvela Martirul (fragment)

Pribeagul

„-Și totuși trebuie, domnule profesor, să se scrie o istorie a celor trei decenii, patru decenii.
-Asta să se scrie abstract…”( Petre Țuțea, „Memorialul Durerii”)

Se trezi cu o durere în umeri. „De pe urma întâlnirii cu cerbul”, se gândi. Nu era prima dată. Mai avusese asemenea dureri, ba chiar și mai rău, de când tot hălăduia nopțile prin întunecimile acelor locuri. Se răsuci ușor pe o parte și cu degetele palmei drepte își făcu o vizetă la nivelul ochilor prin fânul căpiței. Pe-acolo își aruncă ochii împrejur și ascultă. Nimic. Doar murmurul greierilor și din când în când sunetul târâtoarelor pământului căutând prin paiele risipite din jurul batozei. Își ascuți auzul cât putu mai bine. Ascultă din nou. Dinspre satul îndepărtat, prinse a se auzi zgomotul unui lanț lovindu-se în muchiile de piatră al unei curți. „Un câine”, îşi spuse. Apoi din nou liniște. Satul încă dormea. De fiecare dată, trezindu-se, gîndul asta cu satul care doarme, îl întrista peste măsură. Și, deși, demult ar fi trebuit să-și fi risipit puterea, gândul continua să-i viețuiască în preajmă precum o ispită. Aerul nopții, de-acum, se și îmbulzea prin vizetă, revarsandu0-se ca o apă rece. Îi lăcrimară ochii și, la scurt timp, respirația i se aburi. Se hotără și pășii în afara căpiței, scuturându-și cu mișcări încete firele de iarbă de pe chip și haine. Își reînnodă apoi șireturile bocancilor și își ridică rucsacul pe umeri cu cât mai puțin zgomot. Trecu prin umbra siluetei masive a batozei ce domina câmpul și mai înainte de-a păși în afara acesteia se opri. De-acolo își ridică ochii spre cer. „Stelele-s toate”, își spuse, „și luna pe jumătate”. Apoi privi munții. Aceștia i se părură în lumina lunii, ca izvorând din cer, de unde mai apoi continuau a se revărsa, îngrămădindu-se, în cele din urmă, întunecoși, spre valea lumii. Astfel avu revelația că absolut totul, ogorul pe care sta, satul din vale cu luminile lui, toate viețuitoarele și chiar și el, omul, trebuie să-și aibe cel puțin o rădăcină în cer. Totul, dar cu o singură excepție: batoza aceea de paie. Și-ar fi aprins o țigară. Ce și-ar mai fi dorit să fumeze una acolo, așa pe stomacul gol. Dar, nu, și apoi, era așteptat. Răsuci cu vârful bocancului stâng în pământul reavăn din față ca și cum și-ar fi stins gândul și își continuă drumul.
Deja începuse a se deprinde cu locul. Undeva în față avea să întâlnească desișul acela de alun tânăr cu care începea pădurea și, în care, cu o noapte în urmă, își agățase cureaua AKM-ului. Tot acolo, pășind, avea să audă uscăciunea frunzelor troznind ca păstăile, sub tălpile bocancilor. Chiar așa se-ntâmplă, după ce mersese poate mai bine de-un un ceas prin tipsia poleită a ogorului, terminând de tăiat pe diagonală aria acestuia, atinse cu pasul liziera pădurii. Intră. Și-ntr-acolo îl urmă și luna. Care, de îndată ce se văzu scăpată în desimea pădurii, începu a-i alerga înainte, iute răsucindu-se ca argintul viu pe scoarța copacilor. Și, deși, știa că întunericul mustind de șoapte se reîntrupa degrabă undeva în spate lui, de-acum respira cu mult mai ușurat. Întotdeauna se simțea mai învigorat printre tulpinile copacilor. Aici nu era ca-n rugina ogorului, de unde oricare șoim își putea ridica prada ușor. Zgomotul pașilor săi prin pădure, atenționau din timp sălbăticiunile locului, ferindu-le din drumul său. Oamenii erau, de-acum, și mai departe și singurul lucru de care mai avea nevoie să se îngrijească era să nu întârzie. Grăbi pasul pe cărarea deschisă de lună. Încă o jumate de ceas și va ajunge la izvor. „De acolo, cu ceva noroc, ar fi putut să pornească pe una din cărările ce se zăreau urcând spre munte, dacă…„ își întrerupse el pentru o clipă gândul… „dacă continuă, în sfârșit, în noaptea aceasta Istoria îi va da un răspuns.
Așa numise el izvorul ce țâșnea viguros de printre ferigile bogate ale unei stânci izolate aflate drept în inima codrului. De acolo, prinzând contur agitat, acesta își trimitea apele neîndiguite spre văile oamenilor. Într-o asemenea ciudată alcătuire se înălţa acolo acea stâncă întrerupând cărarea, încât aceasta chiar părea a fi un bastion al Istoriei, fie și numai prin râpele de pierzanie ce-l împrejmuiau făcând imposibilă orice încercare de a păşi mai departe spre munte. Darămite a mai socoti apele ce se statorniciseră peste tot locul. De altfel, de jur împrejur, nu găseai decât o singură bucată de loc mai bătătorită şi care aşezată cu faţa spre izvor forma un luminiș, exagerat poate l-ar numi unii, dar, sigur nu cu mult mai mare decât, să zicem, scena unui teatru de provincie.
Era în a patra săptămână de când părăsise orașul și în a treia săptămână de când se tot ascundea prin zona Istoriei, căutându-și o cale dincolo de trupul acesteia. Dar avea nădejde căci i se arătaseră „semne”, cum îi plăcea lui să-și spună. E adevărat că îi fusese frică la început. Îi era încă și acum, dar observase că se putea mai iute obișnui cu frica decât cu foamea care-și mijea gingiile mai toate zilele prin preajmă-i, necăjindu-l. Proviziile pe care le cărase cu sine, se terminaseră de mai bine de zece zile și acum nu mai mânca decât ce găsea grație pădurii, ori printre buruienile câmpului din preajmă. Se ținea dinadins departe de gospodăriile oamenilor, pentru a nu fi zărit. O singură slăbiciune era de ajuns ca să-l piardă. Epuizat de foame și de atâta încordare, adeseori se trezea în locuri ale pădurii pe care nu le recunoștea. Când simțurile îi reveneau prin locurile acelea străine își regăsea de fiecare dată memoria ca pe o casă luată de ape. Astfel, dibuia cele ce i se întâmplau. Atunci i se făcea și mai frică și dârdâind din tot corpul, bâjbâia prin bezna pădurii în căutarea unui trunchi bătrân de copac şi de scoarța acestuia își lipea șira rece a spinării, căutându-și alinarea. Așa sta ceasuri bune din noapte, plângându-și de milă, sugrumându-și sughițurile în pumnii mâinilor. Ori alte dăți, pe jumate treaz, încă îi mai reverberau în minte frânturile unui dialog, cine știe de când început, și-n care își asculta spiritul luptându-se cu demonul ispitelor. „De ce nu te întorci acasă?” auzea el, „acolo nu s-a aflat nimic despre gândul cu care ai părăsit orașul, se știe doar că ești plecat în vacanță”, „gândește-te, nu fi laș, încă te mai poți întoarce acasă!” Mai târziu se auzea pe sine vorbind: „dar prietenul meu știe, m-a condus şi la gară… în plus, am semnele, mai am încă semnele!”…„Te-a condus, te-a condus”, își continua îndârjirea ispita, „și, iată-l acum,acolo, cum regretă”, „oh, și ce mai regretă sărmanul, că nu te-a oprit atunci pe peronul gării”. „Numai la tine ai vrut să te gândești?”, continua aceasta,” La el nu te-ai gândit? Prin ce va trece el după plecarea ta... nu ai socotit?”„ Nu”, își răspundea sieși, chiar și-n delir, „nu m-am gândit. Aşa este!”. Astfel îi trecură multe dintre zilele petrecute în pădurea de întuneric., Zile după alte asemenea zile. Apoi avea nevoie de altele pentru a regăsi din nou drumul cunoscut spre Istorie.
…Acum așa de tare îi fusese frică să nu fie auzit în timpul acestor rătăciri ale minții, încât își rupsese o jumătate de mânecă din singura-i cămaşă pe care o avea şi şi-o petrecuse ca pe o basma, peste gură. Arăta ca un bandit. Aceasta fusese chiar observația lui și o enunțase încă din seara zilei respective. Ajunsese în ziua cu pricina în apropierea Istoriei, cu mult mai devreme decât îi era obiceiul. Îi era sete și se îndreptă spre locul de unde ciutele obișnuiau să se adape. Era un ochi de piatră cu apă curată, scăpat din calea iureșului copleșitor al Istoriei. Din cauza purității apei numise acest loc „Oglinda”. Pregăti călușul palmelor și se aplecă pentru a sorbi din puterea apei celei vii. Din oglinda apei, însă, îl priviră ochii unui străin cu față obosită, precum a unui bărbat trecut cu mult de pragul a patruzeci de ani. Un „bandit” gândi într-o secundă și, speriat, se și răsuci să dea piept cu străinul care, pesemne, trebuia să se afle în spatele lui apărut de cine știe unde. Evident, nu era nimeni, dar asta nu avu darul de a- l liniștii, ci, dimpotrivă, pentru un timp îl încremeni. În cele din urmă, se apropie și inspectă din nou oglinda. Era el, recunoscu, chiar și sub toate aceste schimbări era încă el. Își spuse: „același, eu”. „Dar de ce „bandit”? ”, urmă el ca pentru sine…și de unde îi venise așa de ușor expresia asta în cap? Cine să i-o fi sugerat? Căci cuvântul „bandit” nu era dintre cuvintele pe care el le-ar fi folosit cu uşurinţă. Fie și-n cazul unei întâlniri reale, acolo ca şi oriunde, întâlnirea cu un om care i-ar fi dorit răul nu ar fi putut fi în nici un chip, numită de el, „întâlnirea cu un bandit”, ci, mai degrabă, ar fi sunat mai firesc pentru el, „întâlnirea cu un Rău”. Cum de gândise atât de necugetat? Apoi se învioră: „ce bandit putea să fie el care nu avea la pușcă gloanțe?” Căci e adevărat, nu avea. AKM-ul îl găsise într-una din scobiturile stâncii Istoriei, ascunsă privirii sub plapuma verzuie a unui mușchi. Camuflarea era atât de bună că îi scăpase în tot timpul din urmă, în care, chiar și pe lună plină, își căutase disperat o cale de a trece dincolo de bastion. Și nu ar fi știut de ascunzătoare, de bună seamă, niciodată, dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-una din zile, pe când înălțat pe vărfuri pentru a culege un burete sălbatec de pădure, nu ar fi scotocit cu degetele în căutare unui punct de sprijin. Atunci își simți degetele pătrunzând neașteptat prin umezeala lichenului. Găsi, așadar, o pușcă, două conserve (pe care le devoră pe loc) și un jurnal având petrecut, ca pe un semn de carte, undeva pe la trei sferturi, un ceas bărbătesc de mână. Dar nici urmă de cartușe. Ceasul era oprit, își aducea aminte, la ora șase și douăzeci și patru de minute. Cam asta era toată povestea ascunzătorii, dar cel mai important pentru el era, aici, „Semnul”. De aceea, și amintea mereu despre acestea în delirurile sale. Acestor semne le încredințase el ființa sa, fiindu-i, de-acum, singurele paveze în lupta dusă cu demonul ispitei .
Dar să ne-ntoarcem…„Hei, spuneți?” întrebă el, încă o dată, privind cercetător în jur, ca și cum ar fi cerut pădurii să-i confirme. „Ce bandit e ăla care umblă prin pădure cu AKM-ul fără cartușe?” Și înveselit râse asemenea unui copil într-un timp de pace. Apoi se aplecă din nou deasupra Oglinzii și bău liniștit din apa Istoriei. Ceva, însă, tot, îl mai necăjea și cum sta și se-ntreba „ce și cum”, căutând firul acestei neliniști, își surprinse unul dintre gânduri, cum, codaș de-acum, încerca a se face nevăzut prin mulțimea celorlalte. Iată-l în forma originală, așa cum l-a prins : „cum va gândi el despre ceilalți, când îi va întâlni, dacă, fie numai și despre sine, el a putut într-atât de greșit judeca?”
„Ce să fie cu gândul ăsta?” Îl mai citi încă o dată. Nimic.Gândul sta nemișcat. Tot nu pricepea. Și mai ales nu înțelegea, de ce gândul acesta reușea să fie cu mult mai neliniștitor decât cel legat de folosirea barbarului cuvânt „bandit”. Avu din nou senzația de vârtej. Ca să-l vadă mai bine luă gândul în forma lui originală și-l așeză pe una din pietrele albe de izvor de pe marginea Oglinzii Istoriei. Aceasta se tulbură. „Pentru a-l putea privi obiectiv”, își spuse el. Se tolăni apoi pe pajiștea de lângă apă și curând adormi.

Refugiul

Când se deșteptă nu-și mai găsi gândul. Oglinda Istoriei era din nou limpede. Își aruncă privirea spre munte. Tresări. Pentru o clipă i se păru a întrezări acolo silueta Cerbului. Trebuie să fi fost el, gândi. Cerbul era singurul care cunoștea cărarea dinspre munte. Obișnuia pe acolo să cobore mânat de sete. Îl întalnise o singură dată. Tot aici. La izvor. Și asta din întâmplare, chiar într-una din primele zile de la sosirea lui în pădure. Era ca și acum noapte. Și ca și acum, lună plină. Se apropiase îndeajuns de Istorie, încât să-l poată vedea bine. Cerbul se afla aplecat asupra Oglinzii. Își aducea aminte cum îl privise pe acesta sorbind liniștit și cum se întreba în sinea-i cum de nu îl aude. Asta îl înfurie pe moment.Cerbului nu îi este îngăduită neatenția. Dacă el ar fi fost un vânător, l-ar fi putut împușca pe Cerb, nu? Dar el nu era un vânător. Ori cine să știe?! Poate Cerbul îl zărise din timp și numai se prefăcea. Ca să-l încerce. Dealtfel probabil că-n pădure se știa deja de rătăcirile lui și de pușca cea fără de gloanțe. Și apoi el din toate astea vedea cum se nasc Semne. Cu ajutorul Cerbului ar fi putut să urce în munți, spre libertate. Ar fi devenit buni prieteni, cu timpul. Sigur că da, cum altfel?! Cerbul l-ar fi învățat ascunzișurile din munți și cum să trăiască acolo frate cu feriga sălbatecă.De acord, știa că nu avea să fie ușor și că el, crescut la oraș, nu era deprins cu o astfel de asprime ca aceea a muntelui, dar ce Dumnezeu, era tânăr și ar fi învățat desigur. O, și cât de bine ar mai fi învățat el, toate câte i le-ar fi spus Cerbul. Acolo avea să-i întâlnească și pe ceialți care asemenea lui, trăiau liberi. La început cunoscându-i le-ar fi povestit despre ce mai e nou la oraș, stând în jurul focurilor noaptea. Apoi le-ar fi povestit despre sine. Lor le-ar fi putut povesti fără să se rușineze. Căci ei știau de-acum cum e să te simți singur. Astfel nu ar fi ascuns nici ce i s-a arătat. E adevărat că fusese un vis de noapte, dar cine ar fi îndrăznit să nege că nu era un lucru demn de luat în seamă. Le-ar fi povestit noilor săi prieteni cum în seara premergătoare visului se culcase și mai necăjit ca de obicei căci renunțe și la ultima lui dragoste. Hotărâse a se îndepărta de glasul cărților. Acestea nu mai erau pentru el decât un meșteșug al minciunii.Vedea asta. Cum ceva era mereu lăsat la o parte în paginile lor și cei ce le scriau se devedeau din ce în ce mai temători pentru viața lor. Fiecare carte nouă, îl sufoca și se simțea parcurgându-le ca-n temnița unei grozave nedestăinuiri. Resimțea cu durere trădarea acestora. Iar la șaisprezece ani ai săi, trădările nu se pot ierta. Mai mult decât atât, i se părea el însuși a fi ținta acestor tăinuiri. Dar avea în scurt timp să se schimbe și de-acum nu era zi în care să nu încerce a desluși misterul. Începuse astfel a-și petrece cît mai mult timp pe străzile orașului, iar acolo cu precădere era atent la șoaptele oamenilor, încercând să prindă câte ceva important pentru el în toate aceste frânturi de discuții. De cele mai multe ori, când se apropia, acestea se dovedeau a fi lucruri banale. Dar nu a renunțat și cu timpul reușise a aduna o seamă de enigmatice fărâme. Și le notase pe o bucată de hârtie pe care o purta tot timpul la el. Încă o mai avea. La început i s-au părut fără semnificații. Iată-le, așa cum și le notase: “ dacă te simți urmărit” ...”(nu mai auzise restul, dar sigur că urmase ceva înfiorător, după expresia celor pe care îi surprinse-se vorbind), “în chip de om să danseze cu ielele” …”,“ce respirând libertate” „așteaptă acolo făurarul ce poate...” “ca Cerbul aleargă pe munte …”,”mai sunt și alții cu dânsul....”.
Despre toate acestea și-a întrebat și prietenul lui cel mai bun. Dar din păcate nici acesta nu știa prea multe doar o odată însă, îl auzise pe taică-su care era vânător, spunând cuiva la telefon: “a înviat Cerbul”. N-au avut curaj să-l întrebe nici unul dintre ei, căci vânătorul era un om pe care mai mult îl găsea ziua încruntat și căruia nu-i plăcea să stea la palavre. De altfel la toți le era frică. El observase asta dar nu și prietenul lui. Seara dacă ieșea prin cartier să se plimbe, lumea se trăgea deoparte din calea lui, iar la cîrciumă la masă vânătorul sta mereu singur. Numai ei doi câteodată, și atunci primeau fiecare un suc. Dar prietenul lui nu era așa. Semăna mai curând cu el. Visător. Cu toate astea, visul nu i-l povestise, ci numai bucata de hîrtie i-o arătase. Aceasta deveni astfel pentru amândoi o hartă. Își petreceau de-acum zilele socotindu-se despre muntele pe unde se trebuia să fi alergat Cerbul. Într-un final au decis asupra unuia de care se auzise că era cel mai de nepătruns și cu cerbii cei mai grozavi. Așa încropiră și planul expediției lor. Dar în final plecase numai el, celuilalt îi fusese prea frică de taică-su. De la început a avut noroc. La nici trei zile de la plecare se afla în preajma muntelui și după încă alte două zile dădu și de izvorul de care i se vorbise în vis. Oh, visul.
Se petrecea într-o sală vastă, având pe toate laturile masive coloane de marmură albă. De pe umerii lor de piatră se înălța mai departe o uriașă boltă de sticlă, ce lăsa să se reverse înăuntru deplină, puternica lumină a zilei. Deși atât de întins ca suprafață spațiul era mai mult un coridor ce da către alte încăperi, căci se iveau necontenit de după coloane, grupuri de personaje înfășurate în togi de culoarea purpurei și care discutând aprins între ei străbăteau sala într-o direcție sau alta. Acestora, după felul purtărilor lor, le-am atribuit denumirea de Magistrați. Deasemenea se mai perinda și un alt soi de personaj, părând extrem de ocupat cu transportarea grijulie prin coridor a unor impresionante cantități de papirusuri: Funcționarul. Locul din spatele coloanelor, în spațiul de unde se puteau vedea ușile celorlalte încăperi, era însă acoperit aproape în întregime de corturile unei așezări nomade de oameni săraci. Acolo mulți dintre ei își aprinseseră focuri și puteau fi văzuți robotind sau discutând în jurul acestora. Un aer de promiscuitate și provizorat se ridica din toată această alcătuire. Ce găseam foarte ciudat, avea el să le spună după aceea prietenilor din munți, după ce le-ar fi dat un timp să cugete, era absoluta detașare a Magistraților sau a Funcționarului, cu privire la viața celor de după coloane. Ca și când cei care încropiseră acolo acea așezare nici nu ar fi existat, deși întotdeauna pierdeau timp prețios încercând a-și găsi un drum de trecere printre mulțimea nomazilor. Asta și ar fi fost mult, avea el să le spună apoi, dar am constat cu stupoare în visul meu că și locuitorii corturilor, păreau a se sinchisi tot atât de puțin de Magistrați ori de Funcționar. Acolo am avut acuta senzație căm-aș fi aflat în mijlocul a două lumi paralel distribuite și care deși respirau un același aer, nici una nu știa de existența celeilalte.

Pe când stam gândindu-mă la toate acestea, în fața mea se ivi El. Avea trupul rănit și înveșmîntat în zeghe. Și cu toate astea nu era de nerecunoscut. M-am uitat la cei din interiorul sălii, dar și unii și alții, își continuau implacabil felul lor de trai. Am strigat către ei cât am putut de tare:” Iată-l , e aici!” Dar nu mă auzeau. M-am întrebat cum de era posibil. Atunci El a întins mâinile spre mine arătându-și lanțurile și zăngănitul lor umplu cu un ecou înfiorător sala. Descumpănit am simțit cum mă prăbușesc… Când mi-am revenit, sala dispăruse și mă aflam acum într-o pădure ce se mărginea cu un munte. În preajmă se auzea o apă rostogolindu-se cu iureș. Pe El l-am mai zărit doar o clipă, o lumină urcând muntele... Muntele, era chiar ăsta, așa cum îl știți voi fraților, mai avea el să adauge după aceea, terminându-și de povestit visul. Și astfel ar fi devenit pe deplin înțeles de către ceilalți, ce cauta printre ei un tânăr fugit din oraș.
Acestea erau gîndurile lui în timp ce se apropia de Oglinda Istoriei, unde Cerbul continua să se adăpe. Dar se apropiase prea mult și Cerbul se-ntoarse acum privindu-l cu ochii de ceară. Gonind ca o fiară surprinsă apoi, se năpusti asupra firavului om. Acesta lovit se prăbuși, fără a scoate un sunet, pe cărarea ce ducea spre izvor.

Satul

Mălin aruncă bățul din mână și o rupse la fugă. O clipă nu îi mai trecu prin minte a privi în urmă. Ci așa tot într-o fugă o ținu tot drumul spre vale. Ieșind din pădure, tăie de-a dreptul Dealul lui Mitcor și apoi, pe lângă batoză, Cîmpul Surorii. Ajuns la împletitura de nuiele ce împrejmuia grădina de zarzavat a popii aflată în marginea dinspre râu a satului, îşi opinti puterile şi reuşi s-o sară dintr-o suflare. Trecu prin stânga hambarului, apoi prin curticica cotețului de păsări și nu se opri până nu se văzu înaintea feței știute a Starețului. Acolo abia, reuşi el a-şi elibera inima şi a se putea desface din chingile fricii ce-l mânase tot drumul dinspre pădure. “Lupii, părinte! Lupii! “se auzi strigând. Biserica răsună de vocea copilului și Starețul încremeni, cum se afla așa pe jumătate aplecat deasupra cărții liturgice. Fața alminteri blajină a Starețului se încrispă. Căci nu era lucru plăcut domniei sale întreruperea slujbei, în special în duminica a cincea după Rusalii. De altfel, tot satul ştia cu câtă osârdie ţinea părintele la liniştea locaşului, astfel că până şi-n timpul lucrărilor de consolidare a pronaosului se muncise să nu se aducă vreo tulburare acesteia. Căci la nimic altceva nu părea să fi ținut mai mult acesta, ca la pacea sfinților mucenici ce se odihneau pe pereții interiori ai bisericii satului. Îşi aduceau astfel aminte sătenii ceea ce le povestise în cârciuma din sat, în nenumărate rânduri, mai glumind, mai serios, Vasile tâmplarul. Cum îi dăduse lui părintele învoire de-a lucra în casa Domnului, dar nicidecum şi dezlegare la zgomot. “Şi cum voieşti, preasfinţite, să-mi bat eu cuiele fără zgomot ?” continua astfel Vasile a le istorisi încercarea lui de-a cădea la tocmeală. "Cu milă creștină", îi răspunsese Starețul, deloc tulburat. Dar ce nu le spusese niciodată Vasile era ce se-ntâmplase şi ce simţise el după aceea, când Stareţul îl purtase de braţ prin faţa zugrăvelilor bisericii. Și asta nu pentru că nu și-ar mai fi adus aminte, trecând mai bine de un an de atunci, ci le ascundea de ceilalți dintr-un motiv ce deopotrivă ar fi putut fi considerat și de slăbiciune dar și de tărie sufletească. O stânjeneală părea a-l sugruma pe dinăuntru, de câte ori își amintea. Dar poate că ăsta era și motivul secret pentru care, bând în cârciumă, aducea el vorba prin preajma acelei zile. Îl liniștea râsul oamenilor pe care îi știa. Măi Vasile, așa începuse a-i vorbi atunci Starețul în șoaptă, oprindu-se cu el în fața primilor doi sfânți, aceștia sunt martirii Epictet și Astion care au avut de pătimit cumplit. Şi fără ei, trebuie să crezi că altfel ar fi stat lucrurile în lume asta întinsă, din care eu, tu şi satul ăsta suntem doar o mică fărâmitură. Aceștia nu numai că au răbdat foamea și setea în închisorile celui care dorea să le înfrângă credința, dar au fost biciuți în nenumărate rânduri, torturați zile și nopți cu paloșul focului și peste trupurile lor slăbite de neodihnă și chin s-a picurat smoală încinsă. Iar ei, o clipă nu s-au lăsat smintiți de la rugăciunile și lauda lor către Domnul. Atunci, înnebunit de aşa împotrivire, răuvoitorul vieţii lor a poruncit ca feţele acestora să fie zdrobite cu pietre. Și așa s-a și întâmplat. Însă Epictet şi Astion şi prin spuza de sânge ce îi acoperea tot mai murmurau: ‘Suntem creștini, o tirane; facă-se voia Dumnezeului nostru cu noi’ *. Răul îi asculta și simțea tăișul neputinței pătrunzându-l adânc, până-n inima-i de larvă. Neputând astfel să mai îndure chinul la care martirii îl supuneau prin credința lor, acesta porunci ca cei doi să fie decapitați. Primul a fost Astion, cel mai tânăr dintre cei doi. Epictet apoi a îmbrățișat trupul acestuia și acolo așa așezat i s-a retezat și lui capul. Trup peste trup secerați de neputința Răului, înțelegi? De aceea şi stau cei doi chiar aici lângă intrare în biserica noastră, ca Răul care ar dori să-şi vâre vicleşugul, văzându-i, să se teamă. Căci e încrustată pe veci în ochiul Răului amintirea şi chipurile acestor doi martiri. Și din cauza asta, adăugă vorbind rar Starețul și țintuindu-l cu privirea pe Vasile, trebuie acum să înțelegi de ce nu trebuie liniștea acestor străjeri să fie tulburată. Liniştea celor care au pătimit îndeajuns şi care încă mai luptă şi acum, chiar şi de-acolo din zugrăveala peretelui, pentru oameni neputincioşi ca noi. Ei ne sunt, Vasile, trimişii îndrumării milostive şi sprijinul ce îl avem în lupta ce zilnic o petrecem cu Răul aici ca şi oriunde. Fără de veghea acestora, așa cum ți-am spus, lumea ar fi arătat cu totul altfel pentru noi. Aşa şi poate că mai bine de două ceasuri, îi tot vorbise Stareţul lui Vasile despre fiecare dintre martirii care se aflau acolo în biserică. Reparația avea să fe dusă cu bine la bun sfârșit și pronaosul arăta acum mai bine ca oricând. Dar cei din sat încă nu își putuseră lămuri cum se reușise lucrarea aceasta fără strop de zgomot. Numai El tâmplarul, Starețul și cu Vasile îi știau secretul.
De aceea după ce ecoul strigătului se stinse, iar Mălin al lui Vasile se opri pentru a-și trage sufletul, enoriașii nici nu îndrăzniră a clipi. Dar fața Starețului prinse iar a se lumina îndreptându-se spre chipul înfricoșat al băiatului. Închise cu grijă cartea și își poposi buzele pe ferecătura de argint a acesteia. Apoi, ridicând cădelniţa, coborî cele câteva trepte ce despărţeau altarul de locul unde copilul, cu palmele sprijinite-n genunchi, încă respira sacadat. Plimbă mai întâi de trei ori fumul tămâii în jurul băietului, apoi, făcând semnul crucii deasupra-i, îi spuse: 'Da’ bine mă’ prâsleo, pentru un așa lucru de nimic să vii tu și să ne tulburi slujba. Ori spune-ne mai bine ce ai văzut, pentru a știi și noi și satul dacă lucrul merită atâta spaimă.' Băiatul nu părea însă a-și putea urni vorbele. Uite colea, adăugă binevoitor părintele, văzându-l cum tremură şi tace, bea olecuţă de apă sfinţită, poate ţi-o mai înzdrăveni curajul Preabunul. Băiatul așa și făcu. Bău cu îndrăzneală din pocalul Starețului și din care motive nu știm, dar sigur de-acum părea a se arăta mai dezlegat la limbă...Lupii, părinte,.. colo-n pădure...până la izvor,...i-am văzut.. au ucis zeci de căprioare! Și sunt mulți părinte, ... sute de lupi! Sătenii ascultau strânși în jurul băiatului, dar ca și Starețul nu păreau a crede nici pe jumătate din vorbele acestuia. Cunoșteau bine împrejurimele și istoria acelor locuri. Era adevărat că în unele ierni mai geroase lupii coborâseră și până în sat. Dar asta cu mulți ani în urmă și niciodată nu se întâmplase vara. Apoi, mai erau și ciobanii care își aveau stâna la munte, și nici ei nu mai zăriseră de mult timp prin preajmă acesteia prădalnicele animale. Doar ursul obișnuia flâmând să le mai dea când și când târcoale. Însă soața lui Vasile, strângându-și copilul la piept cu crezămînt, îi îndemna pe toți să creadă în spaima micuțului. Astfel, Vasile se văzu îndreptățit să plece și să cerceteze locul. Starețul hotărâ însă ca și alți câțiva dintre bărbații satului să-l însoțească. Să nu fie vreun lup turbat, măi Vasile și ferească-ne Sfântul, să ne lase taman acum satul fără coșciugar, mai glumi acesta.
Țăranii cotrobăiră prin pădure mai bine de-un ceas până găsiră locul. Și deși erau oameni cu firea pe umeri și văzuseră multe trăind prin preajma muntelui, descrierea a ceea ce au văzut ei acolo avea să cutremure satul. Găsiră trupurile a cel puțin opt căprioare. Toate sfârtecate cu sălbăticie. Dar nici numărul mare al acestora în același loc nu îi înciudă pe bărbați atât de tare cât faptul că o mare parte din trupurilor bietelor animale se afla aruncată atârnând printre crengile copacilor. Pe iarba și frunzele de jur împrejur se aflau deasemenea împrăștiate o sumedenie de alte bucăți, de mărimi diferite, din carnea acestora. Mai mult, cumplitul prădător părea să fi putut mușca ca dintr-o singură izbire din trupurile acelor opt căprioare. Dar cum era cu neputință așa ceva, sătenii gândiră că-i mai bine să nu aducă vorba despre asta în sat. Oricum ar fi fost, urmă de lup nu găsiră, oricât au încercat cercetând locul acela. Și nici de urs ori de om ori de la vreo altă fiară cunoscută. Mai tîrziu, se auzi în sat cum Mureșan, un om învățat, bun gospodar și fără darul beției, care trăise mai bine de șase ani pe undeva prin Canada, la ferma unora bănățeni, și-ar fi dat și el cu părerea, numind sângeroasele ucigătoare: coioți. Povești asemănătoare ar fi auzit el, se pare, pe acele meleaguri, spuse de acei bănățeni. Cine poate să știe. Desigur, multe încă mai trebuiau aflate pentru ca toate acestea să poată fi puse cap la cap. Şi tot Mureşan ăsta ar mai fi spus că nu ar fi fost imposibil ca animalele să fi fost gonite din Alaska de vreun prădător mai puternic şi astfel silite a părăsi şi ultimele banchize de gheaţă şi de acolo să fi putut trece pe poduri de gheaţă în Rusia. Aşa, mai apoi, până-n satul lor. Asta, mai adăugase Canadianul, asta le-ar fi luat coioților, pe puțin, o sută de ani. Satul fu îngrozit. Și degeaba înverșunat apoi gospodarul a încercat să o mai dreagă, explicându-le sătenilor, cum arătau coioții lui și că în definitiv și aceștia, având obiceiuri semănătoare verilor lor primari, lupii, nu mâncau decât o singură dată în zi. Dar cum fiecare lucru pe pământ îşi are propria sa cunoştinţă despre felul altui obicei, şi satul din vale dovedi curând a o avea pe a sa în privinţa coioţilor. Astfel, ţăranii se aventurau de-acum din ce în ce mai rar prin pădurea cu pricina şi numai în grup numeros, când erau nevoiţi a merge după lemne. Copiii satului nici ei numai îndrăzneau să treacă dincolo de râu și adeseori aceștia puteau fi zăriți privind cu înfricoșare înspre munte. Și asta se pare că nu se datora de data aceasta ipotezei Canadianului, cât celor povestite acestora de Mălin, copilul lui Vasile.
Două zile de la întâmplare cu moartea căprioarelor, în sat sosi un vânător. Nu mai fusese văzut prin acele locuri. Un om scund, dar robust, având chipul dominat de prezența unui nas acvilin. Lăsată să crească în voie, ca o iederă în umbra unui zid, o barbă neagră și încâlcită îi acoperea fața, unindu-se în partea de sus cu sprincenele bogate. Avea obiceiul de a vorbi rar și răstit oamenilor și atunci accentul îl trăda ca fiind al unui străin. Privirea acestuia, dacă nu chiar toată înfățișarea lui, amintea
sătenilor de căutătura vicleană a unui râs de pădure. Umbla nedespărțit de pușca sa, iar lucru ciudat pentru un vânător, purta atârnat de cingătoare un Mauser prins într-un toc de piele maronie. Pentru animalele mici, fusese acesta auzit odată explicând lui Asan, un băiat tânăr și curios, scăpat de pe la vreo șatră de țigani și pripășit de vreo câțiva ani prin sat. Vânătorul obișnuia să stea doar câte o săptămână, după care pleca din nou în munți. La vânătoare, amintea acesta cu emfază celor de față când era întrebat. Iar cam la fiecare două luni, revenea. În schimb, mai târziu a început să fie văzut din ce în ce mai des umblând prin sat. Pe ulițele satului, copiii și femeile îl ocoleau și se vorbea chiar, dar cine avea timp să dea crezare gurilor rele, că muierea lui Samoilă lepădase o sarcină din pricina lui. Întâmplarea era povestită cam aşa. Vânătorul pesemne că se aflase de multă vreme pitit printre sălciile de la hotarul tăpşanului, în locul ce da înspre apă râului, şi din acea ascunzătoare se ivise el înaintea nefericitei femei fără o vorbă. A lui Samoilă obișnuia, în lunile în care bărba-su se afla dus cu oile la stâna din munte, să treacă pe acolo în fiecare seară ducând iapa cea sură la locul știut de pășune. Sărindu-i în drum vânătorul, sărmana s-a speriat și astfel a pierdut copilul.
Oricare ar fi fost adevărul și în pofida purtărilor ciudate ale vânătorului, compania acestuia era însă căutată de către sătenii mai ambițioși ai satului. De altfel, chiar și printre țăranii cei cu mintea mai așezată, se găseau unii care sperau ca acesta să izbândească în lupta cu fiara ucigașă de căprioare. Căci nu, gândeau aceştia, care altul să fi fost rostul unui vânător?

Ielele

După ce neliniștită se răsucise câteva ceasuri pe deasupra pădurii, noaptea adormise asemenea unui fachir, cu trupul greu de întuneric, în vârfurile ascuțite ale copacilor. Hipnotizată, Luna picotea și ea cu chipul răsturnat în unda Istoriei. Profitând de neatenția santinelei nopții, trei funii ca de fum porniră a coborî vertiginos din văzduhul de smoală. Ajunse la desișul de ramuri, se preschimbară în trei fuioare de ceață și una câte una se strecurară înăuntru abia atingându-i frunzișul. Acum pluteau împreună deasupra cărării. „Ce zici, Măiastro, mâine dimineață iar o să dăm socoteală din pricina Lunii, așa-i?”. De îndată, ca și cum vocea ar fi spulberat ceața, se desluși conturul gingaș a trei fete, îmbrăcate în alb, fiecare dintre ele zburând cocoțate pe câte o coadă scurtă de lopată. „Ca întotdeauna, surată!”. Atentă la tonul cuvintelor, Șoimana sesiză indispoziția pe care o provocase și se desprinse din grup, oprindu-se la câteva lungimi de lopată mai în spate. Își cunoștea limbuția, devenită proverbială printre Milostive, și de aceea gândi ca fiind mai precaut să păstreze o oarecare distanță pentru un timp. Pipăi cu mâna pe sub țesătura rochiei și din suportul special meșteșugit al unei cingători petrecute peste pulpa piciorului drept desprinse o butelcuță. Cu ochii țintă, urmărind să nu fie prinsă, nerăbdătoare sorbi îndelung din conținutul acesteia. Desigur, și Măiastra, și cealaltă jupâneasă, Samodiva, știau de metehnele cuconiței care rămăsese în urmă, dar după cum le cerea eticheta rangului lor își continuară zborul tăcute.

Timpul trecea greu în acea noapte, lenevit după alergătura din zi. Harnicele culeseseră o mulțime de ierburi și flori de prin poiene și se pregăteau de-acum să plece spre locul unde obișnuiau să cânte și să danseze în nopțile cu lună plină. Atunci, Șoimana descoperi, întins pe cărare, trupul unui om, și la vreo doi pași de acesta, arma lui și un rucsac. Se apropie veselă, învârtindu-se curioasă pe deasupra omului. Acesta părea să doarmă. „Tânăr la vreo…”, încercă să aprecieze Șoimana. Însă din cauza unei basmale ce acoperea partea de jos a feței bărbatului, îi era greu să îi ghicească vârsta. Îl mirosi. Mirosea straniu. „Oricum tânăr” își zise, ca mai apoi să remarce: „Bașca, mai e și urât cu draci!”. „Dar dacă omul s-ar fi trezit?”, o sperie un gând. „Trebuia să dea alarma, după cum era obiceiul, nu?”. „Ei, și?”. Privi către Milostive și aprecie distanța. „Slavă întunericului! Sunt destul de departe!”. Se socoti cum să facă. Se gândi să-l sluțească mai întâi, și apoi să le strige. Să-l sluțească, dar cum? Să-i smulgă o mână, ori un picior?Ori mai bine să-l lase fără urechi? „Ori…”,  și aici chicoti de plăcere. „Hi, hi. Da, mult mai drăguț așa, o să-i răsucesc gâtul. Ca pe un tirbușon”. Se aplecă peste coada lopeții cu mâinile gata să prindă capul bărbatului. Din spate răsună însă vocea Măiastrei:

- Labele jos, Șoimano !

Speriată Șoimana se îndepărtă privind cu nedumerită frică.

- Te-am oprit, năroado, să nu sluțești un poet, adăugă Măiastra biruitor.

Șoimana își coborâ privirea de la înălțimea chipului Puternicei, cătând spre tânărul din cărare cu  uimire:

- Poet? Cine Măiastro? Ăsta, poet?

Încurcată de aerul întrebării, Puternica privi și ea fața omului. Niciodată instinctul în ce privește oamenii nu o dezamăgise. Cât privește poeții, aceștia erau categoria ei preferată, și cum ea, însăși, obișnuia să spună, ar fi recunoscut unul și pe Lună, de l-ar fi întâlnit. Inspiră puternic cu nasul îndreptat spre corpul acestuia. De acolo o învăluiră împerecheate două arome. Păru și mai contrariată. Asta, chiar era ciudat: „Două arome, și la fel de puternice?”. Înțelegea acum pripirea Șoimanei. Medită pentru câteva clipe. Asta, era ceva nou pentru dânsa. „Una dintre arome era definitiv de poet, fără doar și poate, dar cealaltă? Părea mai degrabă asemănătoare cu cea a…!“. De aici,  însă, nu își mai putu continua gândul. Nu-i  găsea nici un temei. „E imposibil, bărbatul a fost doar lovit, e drept, cu o oarecare violență, dar nu mortal. Hhm… Dar la urma urmei, orice și oricum ar fi fost, acesta trebuia să fie și poet, și ca atare ce atâta îngândurare?”, își formulă ea pe moment o soluție  salvatoare. Și cu siguranța unuia care-și cunoaște bine și meseria, dar mai ales, rolul, întări :

- Da, fa’ poet, ce nu mai auzi bine?, și apoi pe un ton mai puțin tăios: „Şi ce săriși ca o zăludă? Hai, dă-te aproape, că nu te mănânc”.

Șoimana nu părea să se încreadă în noua schimbare a vocii, mai mult decât în cea care îi ordonase mai înainte cu atâta strășnicie. Măiastra văzând-o încă temătoare, adăugă cât putu de mieros:

- Hai vino, vino acuș, Șoimană, vitează. Că nu-ți face Măiastra niciun rău. Promit.

La auzul promisiunii, Șoimana se-nduplecă. După scurt timp se alătură și Samodiva. Toate trei se roteau acum deasupra omului.

- Am crezut că-i vreun chinez, dintr-aceia, rămas ascuns prin locurile astea, prinse iar glas Șoimana.

- Nu e, soro, chinez, dar nici de prin locurile astea nu pare să fie. E un străin, da, asta e, un străin, își exprimă convingerea Samodiva, după ce și ea mirosi corpul.

- Chinez, ori ba,  nu contează. Șoimano, dă-te jos, și fă-ți meseria! porunci Măiastra.

Șoimana sări de pe coada lopeții și îngenunchind lângă tânăr, se apucă metodic și îi întoarse acestuia pe dos toate buzunarele. Găsi doar o cutie de chibrituri. Privi în sus cu un aer vinovat. Măiastra însă îi zâmbea îngăduitoare și numai ochii, însă, îi scăpărau cu neîndurare, indicându-i și rucsacul. Învârtindu-se ca o sfârlează, Șoimana apucă rucsacul și îi deșertă tot conținutul pe drum. Un pulover, o pereche de ciorapi de lână, un ceas de mână și un caiet fu tot ce găsi. Înmână Măiastrei caietul și ceasul. Apoi, în timp ce Milostivele studiau obiectele găsite, ridică pușca și o scutură și pe aceasta ca pe rucsac. Nimic. Dezamăgită îmbrăcă puloverul și săltându-și șiragurile cu clopoței care îi încingeau încheietura gleznelor, încălță și perechea de ciorapi.Toate îi veneau caraghios și ea aprecie asta. Îmbujorată începu să danseze, la început cu pași lenți, apoi, din ce în ce mai rapizi, în jurul omului. Dansând îi veni și cheful să cânte:

năframă de zână

fecioară păgână

scăldată pe lună

nălbită cunună

din ierburi urzită

pe rouă cusută

de soare ferită

de dor oblojită

de foc neoprită

din beznă ivită

de aștrii ursită

cu gând de ispită

șăgalnică iță

la trup mărunțică

cu ochii de șoimiță

și glas de domniță

nălbiță, leiță.

…………….

- Hei, gata nebuno, fi-ți-ar să-ți fie de deochi, o opri Puternica după un timp, în care, și ea, și Samodiva, o acompaniaseră ținând ritmul. „Ai ridicat în picioare toată pădurea cu salbele tale”.

Amețită de iureșul dansului, Șoimana se prăbuși lângă tânăr. Acum, acesta parcă nu-i mai era atât de urât. Și petrecându-și brațele în juru-i îl sărută cu foc. Omul gemu scurt și fără a deschide ochii recăzu în toropeala de dinainte

- Uite, citește, că ai ochii mai buni. Dar, de la început, ca să ne putem da seama de valoarea literară a textului. Spunând aceasta, Măiastra îi aruncă Șoimanei caietul.

Privirea acesteia nu urmă toată traiectoria caietului, ci se concentră, iute, pe mișcarea unei bucățele de hârtie, care se desprinsese dintre paginile lui și care, acum, cobora legănându-se ușor. Caietul se opri lovind pietrele drumului.

- Ochii buni, zici, se amuză Samodiva, văzând cum îi scăpă Șoimanei caietul.

Șoimana înhăță din aer bucățica de hârtie și răspunse arțăgos:

- Da, soro, buni, și citi:

„Dacă te simți urmărit…în chip de om să danseze cu ielele ce respirând libertate…așteaptă acolo făurarul ce poate ca Cerbul… aleargă pe munte mai sunt și alții cu dânsul…”.

- Ei, ce-i asta?, întrebă nedumerită Măiastra.

- E ce scrie pe hârtie.

- Ce hârtie, năroado?

- Hârtia care a zburat din caiet. Șoimana trebui să le explice Milostivelor pe îndelete, însă fără a precupeți timp, și cu o abia ascunsă plăcere, cum în timp ce caietul cobora spre ea, pe care desigur că l-ar fi prins, fără doar și poate, sesizase o fărâmă de hârtie luându-și zborul dintre pagini. Hârtie, de pe care le și citise ceea ce ele ascultaseră mai înainte.

- Citește din nou, dar cu intonație, și mai rar, ordonă Măiastra.

- „Dacă te simți urmărit

în chip de om să danseze cu ielele ce respirând libertate

așteaptă acolo făurarul ce poate ca Cerbul

aleargă pe munte mai sunt și alții cu dânsul.”

- Nu înțeleg nimic, mărturisi Samodiva plictisită.

- Nici eu, aprobă Șoimana, dar așa stă scris aici. Ce fel de literatură e asta, Măiastro?

Măiastra nu le răspunse, doar murmură pentru un timp ca pentru sine, repetând cuvintele.

- Şi zice de bine, ori de rău? Am zis eu că-i chinez, mai adăugă Șoimana.

- Însă, ceva e sigur despre noi acolo, dori să întărească și Samodiva.

- Ia, uite, poetul nostru cu ce umblă, acuză Șoimana, uitându-se din nou circumspectă la tânărul pe care cu mai puțin de două minute în urmă îl sărutase.

- Șoimano, termină cu insinuările, se enervă Măiastra. Ia, mai bine, caietul, și citește-ne ce scrie acolo. Poate așa vom afla despre ce este vorba

- Citesc, citesc, se fandosi Șoimana, căutându-și un loc cât mai comod pe cărarea Istoriei. Deschise caietul:

- „Miercuri 12 februarie. Doamne, nu mă lăsa…”.

- „Doborât pe cărarea pădurii, de…”, completă, articulând ironic, Șoimana.

- Șoimano, lasă șaga, o atenționă Măiastra.

-  Hai, și, acum, ce te-ai oprit? Dă-i bătaie!

...„Miercuri 12 februarie.Doamne, nu mă lăsa doborât de...”.

 autor Emanuel Pope

 ...................................................... ...................................................... ...................................................... ......................................................


*din volumul online  Emanuel Pope, Tonus

* publicata la 8 aug. 2012