Roxana Nasoi, Reabilitare emoţională (Emotional rehab)


Roxana Nasoi, Reabilitare emoţională (Emotional rehab)
interpretează Anca Dobre







Partea 1




Partea a doua




Reabilitare emotionala (Emotional rehab), partea 1
Sunt o meduză, iar tu eşti cerul deasupra mării mele. În adâncul ei îmi dansez viaţa sub privirile tale senine. Îmi arunci pe-ascuns raze calde de soare. În oglinda ta, strălucesc precum un diamant. Veghezi asupră-mi. E de-ajuns încât să ştiu că sunt în cel mai sigur loc din lume…

Sau eram, până ai aruncat peste mine furtuni să mă distrugă.
Dansul meu perfect şi lin e-acum o cursă împotriva morţii. Nu ştii că meduzele nu trăiesc în ape agitate?
De ce m-ai blestemat dacă nu ţi-am greşit cu nimic?

***

Te port în visele mele, unde lumea e un loc mai bun. Unde îmbrăţişările ţin la nesfârşit.
Acolo, fulgii de nea lasă urme de buze pe piele. Acolo, ploaia îţi spală orice rană.
În lumea mea, soarele îţi mângâie chipul şi îţi luminează privirea.
Cine are nevoie de cotidian într-o lume pierdută?

***

Te admir de pe vârful crestei. Eşti precum o pasăre cu aripi mari şi protectoare.
Nu m-aş sufoca o clipă în braţele-ţi infinite şi pline de tandreţe. Ochii tăi mari luminează noaptea, iar adierea vântului te urmează pretutindeni.
Dai sens tuturor lucrurilor din preajma ta. Cum e oare posibil ca orice să capete sens, chiar în cele mai lipsite de sens decoruri?
Şi toate datorită ţie. Şi toate din cauza ta…



Reabilitare emotionala (Emotional rehab), partea a doua

Eu… Eu nu mai ştiu. Eu nu mai simt. Eu nu mai am sens nici în cele mai pline de sens decoruri. Sunt o meduză sfâşiată de furtună şi aruncată pe o plajă pustie. Sunt o meduză sfâşiată şi aruncată în apele peştilor răpitori. Sunt o meduză sfâşiată, pe jumătate vie şi jumătate moartă.


Tu… Tu mai ştii ce vrei să devii? Te întreb, deşi ştiu că nu ai să-mi răspunzi vreodată. Tu eşti un cer de toamnă, zdruncinat de furtuni. Tu eşti un cer de iarnă, acoperit de nori grei de zăpadă. Tu eşti un cer lipsit de seninătate, fiindcă mi-ai distrus albastrul mării şi, odată cu el, m-ai distrus şi pe mine.

Mi-am pierdut visele în cotidian. Paradisul s-a stins la fel de repede cum a apărut. În fond, lumile pierdute sunt făcute să dispară pe vecie…

***

Creasta muntelui e acum pustie.
Iar tu ţi-ai pierdut dreptul de a mai zbura. Aripile tale mari şi protectoare s-au veştejit. Au devenit precum crengile uscate ale copacilor.
Nu mă mai îmbrăţişa, te rog. Încetează! Mă doare, îmi zgârii chipul inocent.
Adierea vântului s-a transformat într-o chemare a morţii.
Prea mult zgomot, prea puţină linişte. Iar azi, în jurul tău, totul este lipsit de sens…




sursa reinvented.ro/sezatoare/

Postări populare