Liviu Nanu, Moartea în vacanţă (Cârciuma lui Bicuţă), fragment, interpretează Cătălin Popa

Liviu Nanu, Moartea în vacanţă (Cârciuma lui Bicuţă), fragment
interpretează Cătălin Popa

Fragmentul interpretat


Moartea în vacanţă (Cârciuma lui Bicuţă)


Cum s-a dat vacanţa, nevastă-mea, zor-nevoie, că să mergem la o mătuşă de-a ei, pe lîngă Botoşani, la ţară. „Are curte şi livadă, Săndele, mănîncă şi copiii sănătos. Şi mai ieşim din praful acesta, că nu mai suport”. Aşa că ne punem la maşină şi plecăm la sora soacră-mii, în Moldova. Când am ajuns acolo, ce să vezi? Tocmai începuseră inundaţiile, aşa că toţi din sat erau agitaţi, îşi încărcau calabalîcul în căruţe, şi fugeau care-ncotro, cu căţel, cu purcel.

Cînd m-a văzut mătuşa, parcă l-a văzut pe Dumnezeu, aşa s-a bucurat. „Săndiele, mamă, bine c-ai vinit cu maşina, că n-am cu şe duce porcul şela de-acasă”. Aşa că am pus purceaua în portagaj, cîinele şi cîteva găini, şi ne-am dus pe deal, în cimitir, că acolo nu ajungea apa. Mai erau cîţiva prăpădiţi în cimitir, îşi făcuseră colibe şi aşteptau viitura. Pe urmă am mai făcut cîteva drumuri bune, să luăm şi caprele, pirostriile, lemne pentru foc şi o căpiţă de fîn. Nu vă spun ce bucurie pe copii, parcă erau într-un film de aventuri.

Da’ nici eu nu prea m-am plictisit. Pe seară, vin băieţii de la ISU şi ne întreabă care vrem să fim voluntari, că mai sînt oameni refugiaţi prin poduri. M-am dus cu ei. La poarta cimitirului ne aştepta o barcă veche şi cîrpită (cea nouă, cumpărată după inundaţiile de anul trecut, se pare că o luase băiatul prefectului şi plecase cu ea la pescuit, prin Deltă).

După ce am plutit noi aşa, vreo juma’ de oră, strigînd la case, am văzut o luminiţă într-un pod. Din pod se auzeau voci, ba chiar mi s-a părut că aud şi muzică. „Nea Pietrică! strigă unul din barcă, haidi bre, că te ia apa la chişeri”. În uşa podului, apăru şi nea Pietrică, roşu în obraji şi cu o cană în mînă. „Nu vin d’aici pînă nu terminăm damijana”, zise el. Aşa că ne-am dus noi în pod, să-l ajutăm s-o termine. Pietrică nu era singur, îl mai ajutau doi cumnaţi şi băiatul cel mare, care candidase la Primărie, restul familiei era la adăpost, în cimitir. O parte în pămînt, adică părinţii lui, alta deasupra, mai precis nevasta şi alţi trei „prunci”. Mîncau pîine cu brînză şi ceapă şi ne-au servit şi pe noi. Mie chiar mi-era foame, aşa că n-am aşteptat să-mi spună de două ori. „Da’ staţi bre jos şi mîncaţi din cur”, ne-a îndemnat gazda, văzîndu-ne că stăm în picioare.

La un moment dat s-a înfierbîntat şi şi-a adus aminte că mai avea în casă un butoiaş de rachiu, dar nu-l putuse urca singur în pod. S-a legat cu o sfoară, a luat şi un soldat şi a rezolvat problema, ba a mai venit şi cu o funie de ceapă şi nişte slană. Tăiau cubuleţe de slană şi le înghiţeau pe nemestecate. Pe mine m-a mirat chestia asta, dar m-a lămurit băiatul lui Pietrică „Se face digestia mai greu aşa, stă mîncarea mai mult în stomac, adică ţine de foame mai mult”. „Deştept băiatul ăsta mi-am zis eu, d’aia a şi candidat la primărie”.
Oricum, era cel mai treaz, se vedea că e om cu carte, terminase chiar şi liceul.

„Matale, domnu’ Săndel, care eşti de la oraş şi telectual, poţi să spui repede „Piliponc cu pila lungă nu pili pila pe dungă”? „Lasă bre omu’ în pace, că aşa faci mereu”, îl repezi candidatul de primar.

L-am întrebat şi eu pe băiatul lui Pietrică dacă ştie de ce îi mai spune Moldovei, „Computerland”. Mi-a zis că nu ştie, dar e curios să afle. „Pentru că, atunci cînd se întîlnesc doi moldoveni, prima vorbă este IBM şeva?” Dar se pare că ştiau bancul, că n-a rîs nimeni.

Una peste alta, dimineaţă, am plecat toţi cu barca, mai puţin nea Pietrică; mai avea un rest de ţuică pe fundul damigenei şi nu se îndura să o lase acolo.

Şi aşa am stat vreo trei zile in cimitir, pînă s-au retras apele. Numai ziua, că in fiecare noapte am avut parte de cîte un chef, că moldovenii erau oameni prevăzători, îşi salvau în primul rînd băutura, care o damigeană, care un butoiaş. L-am cunoscut şi pe popă. Un om, pîinea lui Dumnezeu. Ne-a invitat la el acasă să-i degustăm vinul.

autor Liviu Nanu

***

Textul original şi complet 

Cîrciuma lui Bicuţă 
Moartea în vacanţă


- Două lucruri sunt sigure în lumea asta, zise Profesorul. Moartea şi vacanţa. Numai că a vacanţa vine întotdeauna la termen, prin urmare ai timp să te pregăteşti pentru ea. De cîteva zile începuse vacanţa de vară, iar Profesorul revenise în cîrciumă după sesiunea de examene care tocmai se terminase.
- Şi dacă le asociezi, iese un nume de film, „Moartea în vacanţă”. Sau asta era carte? Că am un lapsus, zise Săndel, umezindu-şi buzele în spuma berii din halbă. Bicuţă, cam mare spuma asta, sper că n-ai pus Dero în bere, completă el. Cu ani în urmă, când mergeam la Mamaia, pe litoral, i-a prins pe unii că puseseră nu ştiu ce detergent în bere, că era expirată şi nu mai făcea clăbuci.
- Să crezi matale că mai face cinevaşilea aşa ceva, răspunse Bicuţă, din spatele barului. Că s-a scumpit şi Dero, nu mai rentează afacerea.
- Cum a fost cu Bacalaureatul, domnu’ Profesor? întrebă Dan a lu’ Naşu, schimbînd subiectul. Au trecut copiii noştri?
- Păi au cam trecut. Încă o generaţie de prostovani vor deveni studenţi, apoi, medici, profesori, ingineri, contabili. Şi mai ales parlamentari. Cam ăştia ne vor conduce peste cîţiva ani, norocul meu că ies la pensie pînă atunci. Dar n-aş vrea să generalizez, o parte dintre ei chiar sunt isteţi. Doar că prea puţini. Mi-aduc aminte că acum câţiva ani, să fie vreo şase, vine o verişoară la mine să-i ajut copilul să intre la liceu, adică să ia capacitatea, cum ar veni. Eu n-aveam cum să-l ajut, doar să-l prezint unei profesoare din comisie, care corecta lucrările. Şi îl pune profesoara să scrie ceva, orice, doar ca să-i vadă scrisul şi să-l recunoască în lucrare. Ei, bine, gîndiţi-vă că n-a fost în stare copilul să scrie un singur rînd. Abia au scos de la el cîteva cuvinte. Cred că nu mai e nevoie să vă spun că a luat examenul, a terminat şi liceul, şi acum e student la Relaţii Internaţionale? De unde rezultă că fiecare are un loc în lumea asta, doar că trebuie să-l caute.
- Dracu are de lucru şi pentru puturoşi, zise Poetul. Aici ai dreptate, trăim într-o ţară liberă cu posibilităţi multiple, chiar nenumărate. Pe unde plecaţi în vacanţă? V-aţi făcut planuri?
- Eu plec două săptămîni la Poplaca, zise Profesorul. Aia de lîngă Sibiu, stăm la casa unor prieteni. E linişte şi pace, doar că dimineaţa, pe la şase ne trezesc vacile care pleacă la păşune şi biciul văcarilor. E aproape de oraş, şi pot să citesc mult, nu doar presa.
- Eu trebuie să-mi repar maşină, că după ce am venit din Moldova, m-au cam lăsat telescoapele. Şi pe urmă, dacă-mi mai rămîn bani, plec cîteva zile la munte, probabil în Apuseni, la soră-mea, care e măritată acolo.
- Păi de ce te-au lăsat telescoapele în Moldova? întrebă Dan a lu’ Naşu. Eu ştiam că pe acolo sînt drumuri bune, ca-n palmă.
- E poveste mai lungă, dar, cum nu ne-am văzut de ceva timp, am să v-o povestesc, pe undeva e interesantă şi plină de învăţăminte. Cum s-a dat vacanţa, nevastă-mea, zor-nevoie, că să mergem la o mătuşă de-a ei, în Moldova. Adică, mai precis, pe lîngă Botoşani, la ţară. „Are curte şi livadă, Săndele, mănîncă şi copiii sănătos. Şi mai ieşim din praful acesta, că nu mai suport”. Aşa că ne punem la maşină şi plecăm la sora soacră-mii, în Moldova. Am plecat dimineaţa şi pe seară am ajuns. Şi ce să vezi? Tocmai începuseră inundaţiile, aşa că toţi din sat erau agitaţi, îşi încărcau calabalîcul în căruţe, şi fugeau care-ncotro, cu căţel, cu purcel. Cînd m-a văzut mătuşa, parcă l-a văzut pe Dumnezeu, aşa s-a bucurat. „Săndiele, mamă, bine c-ai vinit cu maşina, că n-am cu şe duce porcul şela de-acasă”. Aşa că am pus purceaua în portagaj, cîinele şi cîteva găini, şi ne-am dus pe deal, în cimitir, că acolo nu ajungea apa. Mai erau cîţiva prăpădiţi în cimitir, îşi făcuseră colibe şi aşteptau viitura. Pe urmă, după ce i-am lăsat pe ai mei acolo, am mai făcut cîteva drumuri, să luăm şi caprele, pirostriile, lemne pentru foc şi o căpiţă de fîn. În final, am tot făcut cîteva drumuri bune. Nu vă spun ce bucurie pe copii, parcă erau într-un film de aventuri. Dar nici eu nu m-am plictisit, de fapt nici n-am avut timp. Pe seară, vin băieţii de la ISU şi ne întreabă care vrem să fim voluntari, că mai sînt în satul vecin nişte oameni, refugiaţi prin poduri, să mergem să-i scoatem de-acolo. M-am dus cu ei, nu puteam să nu-i ajut, mai ales că eram singurul bărbat în putere de-acolo, în rest, femei, copii şi bătrîni. M-am asigurat că erau toţi bine, caprele legate de cruci, găinile împiedicate, şi am coborît cu băieţii ăia, să facem pe salvatorii. Apa crescuse cam la un metru, la poarta cimitirului ne aştepta o barcă şi în ea era un singur militar. „Ceilalţi s-au dus la diguri”, ne-a explicat el, scuzîndu-se. Se lăsase noaptea, dar aveam două lanterne, aşa că ne descurcam. Era o barcă veche şi cîrpită, cea nouă, cumpărată după inundaţiile de anul trecut, se pare că o luase băiatul prefectului şi plecase cu ea la pescuit, prin Deltă, că nu puteau da de el, nici semnal la telefon nu avea. După ce am plutit noi aşa, vreo juma de oră, strigînd la case, să iasă lumea, am văzut o luminiţă la o casă, de fapt, în podul unei case, şi ne-am îndreptat într-acolo. Din casă se auzeau voci, ba chiar mi s-a părut că aud şi muzică. „Nea Pietrică! strigă unul din barcă, haidi bre, că te ia apa la chişeri”. În uşa podului, apăru şi nea Pietrică, roşu în obraji şi cu o cană în mînă.. „Nu vin d’aici pînă nu terminăm damijana”, zise el. Aşa că ne-am dus noi în pod, să-l ajutăm s-o termine. Avea o damigeană de o vadră, în care mai erau vreo trei litri de ţuică, şi două bidoane de vin. Pietrică nu era singur, îl mai ajutau doi cumnaţi şi băiatul cel mare, care candidase la Primărie, restul familiei era la adăpost, în cimitir. O parte în pămînt, adică părinţii lui, alta deasupra, mai precis nevasta şi alţi trei „prunci”. Mîncau pîine cu brînză şi ceapă şi ne-au servit şi pe noi. Aşa că am stat pînă spre dimineaţă şi am băut tot ce se găsea. Mie chiar mi-era foame, aşa că n-am aşteptat să-mi spună de două ori. „Da’ staţi bre jos şi mîncaţi din cur”, ne-a îndemnat gazda, văzîndu-ne că stăm în picioare, aşa că ne-am aşezat pe nişte navete de bere, salvate de la înec încă din prima zi de inundații, pentru siguranță, desigur. La un moment dat, gazda s-a înfierbîntat şi şi-a adus aminte că mai avea în casă un butoiaş de rachiu, dar nu-l putuse urca singur în pod. S-a legat cu o sfoară, care se găsea în barcă, a luat şi un soldat şi a rezolvat problema, ba a mai venit şi cu o funie de ceapă şi nişte slană, care scăpaseră de apă, fiind puse pe sobă. Tăiau cubuleţe de slană şi le înghiţeau pe nemestecate. Pe mine m-a mirat chestia asta, aşa că i-am întrebat de ce nu mănâncă normal. M-a lămurit băiatul lui Pietrică „Se face digestia mai greu aşa, stă mîncarea mai mult în stomac, adică ţine de foame mai mult”. „Deştept băiatul ăsta mi-am zis eu, d’aia a şi candidat la primărie”. Oricum, era cel mai treaz, se vedea că e om cu carte, terminase chiar şi liceul. „Data viitoare să schimbi lozincile”, l-am învăţat eu. „Le spui oamenilor că la primele inundaţii, tu ai să fii cel mai bun organizator, le cumperi corturi şi le instalezi pe deal, cum se dă alarma”. „Domnu’ Săndel, săru’ mîna, la aşa ceva chiar nu m-am gîndit, da’ să ştii că e o idee bună. Şi o să le iau şi calculatoare d’lea cu baterii, să se joace prunşii cînd se duc cu vaca”. „Matale, domnu’ Săndel, care eşti de la oraş şi telectual, interveni la un moment dat Pietrică, poţi să spui repede „Piliponc cu pila lungă nu pili pila pe dungă”? „Lasă bre omu’ în pace, că aşa faci mereu”, îl repezi candidatul de primar, adică fi-su. Mai bine, hai sî ne mai hranim”. Şi după ce-am mai mîncat nişte slană, ne-am apucat să spunem bancuri. Ei spuneau bancuri cu olteni, că aflaseră de pe unde sînt de pămînt. L-am întrebat şi eu pe băiatul lui Pietrică dacă ştie de ce îi mai spune Moldovei, „Computerland”. Mi-a zis că nu ştie, dar e curios să afle. „Pentru că, atunci cînd se întîlnesc doi moldoveni, prima vorbă este IBM şeva? Dar se pare că ştiau bancul, că n-a rîs nimeni. Una peste alta, dimineaţă, am plecat înapoi cu barca în care am încărcat toată lumea, mai puţin pe Pietrică, mai avea un rest de ţuică pe fundul damigenei şi nu se îndura să o lase acolo, dar nici nu putea s-o ia cu el. Cînd ne apropiam de cimitir, unul dintre soldaţi s-a întors spre noi şi ne-a zis, pe un ton foarte serios. Ia daţi cu apă pe haine, să se vază că nu venim de la plimbare, că a vinit şi televiziunile, să facem impresie bună. Şi am făcut impresie bună, că au căşunat toţi reporterii pe noi cînd am ajuns. Şi aşa am stat vreo trei zile acolo, pe deal, pînă s-au retras apele. Cam plictisitor, mîncam conserve de la ajutoare şi beam apă plată. Nu puteam să beau nimic, că mă miroseau femeile, nu mai pupam eu echipa de salvare.
- Adică ai stat trei zile în cimitir? întrebă Dan a lu’ Naşu.
- Numai ziua, că seara veneau cu barca şi mergeau iar să căutăm vreun pod cu sinistraţi. În fiecare noapte am avut parte de cîte un chef, că moldovenii erau oameni prevăzători, îşi salvau în primul rînd băutura, care o damigeană, care un butoiaş… Dimineaţa ne întorceam pe deal, că veneau televiziunile şi autorităţile locale, adică primarul, prefectul şi alţii. Şi ăia tot obosiţi şi cu ochii roşii, probabil aveau şi ei podurile lor, în alte sate, că miroseau a rachiu, cu tot parfumul pe care şi-l aruncau pe ei. Sîmbătă au adus şi barca cea nouă, cică îi făcuseră rodajul în Deltă, adică au şi decontat cheltuiala. La ţanc, pentru că a doua zi au cărat cu ambele bărci lumea la biserică. Ştiţi, în Moldova oamenii sînt foarte bisericoşi, cu frica lui Dumnezeu. L-am cunoscut şi pe popă. Un om, pîinea lui Dumnezeu. Ne-a invitat la el acasă să-i degustăm vinul.
- Că veni vorba de biserică, interveni Profesorul. Să vedeţi ce-a păţit maică-mea acum o lună şi mai bine. Se trezeşte ea dimineaţa, într-o duminică, se îmbracă frumos şi pleacă la biserică. Cum iese din casă începe ploaia, aşa că se întoarce după umbrelă. Umbrela defectă, cînd o deschide îi sar toate spiţele alea, sau cum s-or fi numind. Nu face o sută de paşi, că se împiedică şi cade. Femeie în vîrstă, deh…optzeci şi patru de ani. I s-au muiat picioarele. Se ridică şi pînă la biserică mai cade de vreo două ori. Dar ea, încăpăţînată, o ţine înainte. În poarta bisericii, alunecă din nou, cade şi îşi rupe o mînă. A dus-o preotul la spital cu maşina lui, că salvarea întîrzia. În maşină, o întreabă „Coană Georgeto, dacă nu mai ţin picioarele, de ce n-ai stat acasă?” Şi ea ce credeţi că a răspuns? „Aşa e părinte, mai bine rămîneam dracului acasă, că tot mi se zbătea ochiul drept de trei zile”. Dar zi mai departe, Săndele, cum te-ai mai petrecut în Moldova?
- Păi după trei zile, am făcut drumul înapoi, adică din cimitir la casa mătuşii, cu toate animalele în portbagaj, mai puţin două găini care fuseseră gătite. Mătuşă-mea a scăpat cu casa întreagă, doar că-i intrase noroi înăuntru cam de o juma de metru, casa ei fiind niţel mai sus. Cred că de acolo mi s-au stricat telescoapele. Că de la ele plecarăm cu povestea, nu?
- Frumos te petrecuşi, Săndele, zise Profesorul. Chiar mi-ai făcut poftă de-o ţuică. Dar aştept pînă seara, că acum e prea cald şi văd că pe aici tot secetă, fir-ar mămiţica ei…


autor Liviu Nanu


sursa reinvented.ro/sezatoare/