Ion Luca Caragiale, Vizita, Bubico, Domnul Goe şi Lanţul slăbiciunilor
https://archive.org/embed/ILCaragialeDomnulGoeSiAltePovestiri
Ion Luca Caragiale, Vizita, Bubico, Domnul Goe şi Lanţul slăbiciunilor
teatru radiofonic
Durata: 52 minute
Dramatizări de Monica Patriciu după schiţele lui I. L. Caragiale
Regie: Vasile Manta
Distribuţie: Alexandrina Halic, Horaţiu Mălăele, Tamara Buciuceanu Botez, Elena Nica Dumitrescu, Adriana Trandafir, Jeanine Stavarache
Regia muzicală: Romeo Chelaru
Regia de studio: Rodica Leu
Înregistrare din 1989
Vizita
Regia Jean Georgescu
Distributia
Radu Beligan
Grigore Vasiliu-Birlic Domnul care vine in vizita
Marcel Anghelescu
Florica Demion Maria Popescu
Sorin Stratiat copilul Ionel Popescu
Maria Vauvrina Jupaneasa
Domnul Goe
__________________________________________________
Vizita
M-am dus de sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii — d. Popescu tatăl este mare agricultor — despre criză ș.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.
— Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dv. bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!
Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:
— Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!
— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!
Apoi, cătră mine încet:
— Nu știi ce ștrengar se face... și deștept... Dar vocea de dincolo adaogă:
— Coniță ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina !... Astâmpără-te, că te arzi!
— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!
— Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!
— Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută...
— Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?
— Dar — întrerup eu — pentru cine ați poruncit cafea, madam. Popescu?
— Pentru dumneata.
— Da de ce vă mai supărați?
— Da ce supărare!
Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea n-aude nimica.
— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!
Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:
— Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.
— Maior! strigă mândrul militar.
— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.
Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:
— Înainte! marș!
Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.
— Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!
Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.
— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul... Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea...
— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... și... dumnealui... mi se pare că-i cam place.
Și zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.
— A! zic eu, și dumnealui?
— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs... ca un om mare...
— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...
— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață...
— Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul...
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe,apoi iese cu cheseaua în vestibul.
— Unde te duci? întreabă mama.
— Viu acu! răspunde Ionel.
După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:
— Scuipă-l, să nu mi-l deochi!
Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal.
— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama?
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.
— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ți-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!... altadată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:
— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!... Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:
— Ionel! mamă! ce ai?
Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
— Vai de mine! țipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept.
— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!
Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.
— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Al' dată să nu mai fumezi!
Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.
__________________________________________________________________
I. L. Caragiale, Bubico
interpretează Grigore Vasiliu-Birlic
Ion Luca Caragiale, Vizita, Bubico, Domnul Goe şi Lanţul slăbiciunilor
teatru radiofonic
Durata: 52 minute
Dramatizări de Monica Patriciu după schiţele lui I. L. Caragiale
Regie: Vasile Manta
Distribuţie: Alexandrina Halic, Horaţiu Mălăele, Tamara Buciuceanu Botez, Elena Nica Dumitrescu, Adriana Trandafir, Jeanine Stavarache
Regia muzicală: Romeo Chelaru
Regia de studio: Rodica Leu
Înregistrare din 1989
Vizita
Regia Jean Georgescu
Distributia
Radu Beligan
Grigore Vasiliu-Birlic Domnul care vine in vizita
Marcel Anghelescu
Florica Demion Maria Popescu
Sorin Stratiat copilul Ionel Popescu
Maria Vauvrina Jupaneasa
Domnul Goe
__________________________________________________
Vizita
M-am dus de sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii — d. Popescu tatăl este mare agricultor — despre criză ș.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.
— Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dv. bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!
Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:
— Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!
— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!
Apoi, cătră mine încet:
— Nu știi ce ștrengar se face... și deștept... Dar vocea de dincolo adaogă:
— Coniță ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina !... Astâmpără-te, că te arzi!
— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!
— Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!
— Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută...
— Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?
— Dar — întrerup eu — pentru cine ați poruncit cafea, madam. Popescu?
— Pentru dumneata.
— Da de ce vă mai supărați?
— Da ce supărare!
Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea n-aude nimica.
— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!
Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:
— Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.
— Maior! strigă mândrul militar.
— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.
Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:
— Înainte! marș!
Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.
— Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!
Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.
— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul... Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea...
— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... și... dumnealui... mi se pare că-i cam place.
Și zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.
— A! zic eu, și dumnealui?
— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs... ca un om mare...
— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...
— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață...
— Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul...
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe,apoi iese cu cheseaua în vestibul.
— Unde te duci? întreabă mama.
— Viu acu! răspunde Ionel.
După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:
— Scuipă-l, să nu mi-l deochi!
Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal.
— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama?
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.
— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ți-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!... altadată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:
— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!... Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:
— Ionel! mamă! ce ai?
Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
— Vai de mine! țipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept.
— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!
Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.
— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Al' dată să nu mai fumezi!
Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.
__________________________________________________________________
I. L. Caragiale, Bubico
interpretează Grigore Vasiliu-Birlic
Bubico
Nouă ceasuri și nouă minute... Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, și-fumează, atât mai bine! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.
– Bubico! zice cocoana... șezi mumos, mamă!
"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"
Bubico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arțăgos.
– Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
– Bubico! zice cocoana, șezi mumos, mamițo!
Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul și-a terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârșâitul unui chibrit: cocoana își aprinde o țigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamița lui Bubico... Scot o țigaretă, mă ridic și dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră și chelălăie și tușește și...
– Bubico - zice cocoana - șezi mumos, mamițico!
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă... Dacă aș putea, i-aș rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamițica îmi dă s-aprind. Îi mulțumesc și m-așez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când și l-o mai scoate din paner.
– Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!
– Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbește...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
– Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
– Să-i dea mama băiețelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!
Băiețelul scoate capul cu panglicuțe... Mamița-l degajează din țoalele în cari dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
– Madam! pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia:
– Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieți cuminți și binecrescuți... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
– Ha? zic eu.
– Bismarck al ofițerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicație, cocoana scoate din săculețul de mână o bucățică de zahăr:
– Cui îi place zăhărelul?...
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
– Să-i dea mamițica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Și apucă bucățica de zahăr și-ncepe s-o ronțăie... Cocoana scoate din alt săculeț o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
– Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
– Să-i dea mamițica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie, până când un pasajer se arată la ușa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcând în sec și clănțănind din dinți, și tușind și...
"Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, și prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă și mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar și bea și dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos - zic eu - madam, vorbeați adineaori de Bismarck... al...
– Al ofițerului Papadopolinii...
– Ei! Ce e Bismarck?
– Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o cățelușă, Zambilica, foarte frumușică! șade alături de mine; suntem prietene; și dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineață - că nu știi ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofițerului, care șade cu chirie la ea. (Tușește cu mult înțeles.) Eu nu știu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri și țipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe brațe; d-abia-l scoseseră ea și Papadopolina și soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leșinat și moale ca o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropește-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu știu... Două săptămâni a zăcut... Am adus și doftor. Da-n sfârșit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
– Să te mănânce Bismarck... craiule!
– Ham! ham!
Și sare de pe bancă jos în vagon și apucă spre mine.
– Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...
– Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Așa e el: numaidecât simte pe cine-l iubește...
– A! zic eu, având o inspirație infernală; a! simte pe cine-l iubește... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!
Și pe când cățelul se apropie să mă miroasă, iau un pachețel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon și, întinzându-l în jos, cu multă blândețe:
– Cuțu, cuțu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială și îndoință, apoi, încurajat de blândețea mea, apucă frumos bombonul și-ncepe să-l clefăie.
– Vezi că v-ați împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacție de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson și al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătușa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povestește, eu, înfrânându-mi aversiunea și dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuințez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele grații ale nepotului Zambilichii. Și-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brațe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mișcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conștiinței mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruință această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri și bonboane.
– Ei vezi! cum v-ați împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubești pe domnul? da?
Și Bubico răspunde, gudurându-se-n brațele mele:
– Ham!
– Așa? ai trădat-o care va să zică pe mamițica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
– Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...
– Firește, coconiță; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se oprește în Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din brațele mele; eu îl țiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul pornește iar, și Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan și începe, în brațele mele, să urle... în brațele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ți!... vedea-te-aș mănuși!"
Dar Bubico urlă mereu.
– Doamnă - zic eu - rău faceți că-l țineți așa de aproape pe Bubico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze... Chiar așa, aici e prea cald.
Și zicând acestea, mă scol cu Bubico-n brațe și m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binișor jos lângă mamița lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca și ideile mele.
– Bine faci! să mai iasă fumul de țigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâțâind frumușel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone și a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au mințit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în brațe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba și respiră din adânc.
– Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...
Dar n-apucă mamițica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, și Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu fața spre cocoana și, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
– Doamnă!
Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!
– Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal și o-nvăț cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoție generală-ntre pasajeri.
– Cine? cine a dat alarma?
– Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată.
Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuințarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiți, cocoana se jelește, eu m-apropiu de urechea ei și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat:
– Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leșină iar... Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră...
__________________________________________________________________
Domnul Goe
Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam' mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.
Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:
– Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!
– Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana.
Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria.
Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că "așa țin bărbații biletul".
– Vezi ce bine-i șade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?
– Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?
– Da' cum?
– Marinal...
– Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii - marinel.
– Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel...
– Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic.
– Mariner...
– Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner.
Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul - și nu stă mult.
Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam' mare își face cruce, apoi aprinde o țigară... Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații.
– Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.
– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.
Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.
– Mamițoo! mam' maree! tantii!
– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!
Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă.
– Biletele, domnilor!
Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet...
– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.
Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.
– Dar noi n-am declaratără? strigă mamița.
– Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare.
– De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.
– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului...
– Uite ce e, cucoană - zice conductorul - trebuie să plătiți un bilet...
– Să mai plătim? n-am plătitără o dată?
– Și pe dasupra un leu și 25 de bani.
– Și pe dasupra?...
– Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână.
– Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam' mare.
Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle... în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam' mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Și mam' mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.
– Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam' mare.
– Nu... răspunde Goe.
– Să moară mam' mare?
– Să moară!
– Ad', să-l pupe mam' mare, că trece!
Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul:
– Parcă-i șade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.
– Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută.
– Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată.
– Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare.
Dar mamița adaogă:
– Da' pe mamițica n-o pupi?
– Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.
– Așa? zice mamița. Lasă!... și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge.
– Las' că știu eu că te prefaci! zice Goe.
– Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam' mare.
Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice:
– Cine mă pupă... uite!... ciucalată!
Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.
– Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deștept! zice mam' mare.
– E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița.
Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș.
– Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam' mare.
Mam' mare se ridică bătrânește și se duce în coridor:
– Goe! puișorule! Goe! Goe!
Goe nicăieri.
– Vai de mine! țipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit băiatul!
Și toate cucoanele sar...
– A căzut din tren băiatul! Țațo, mor!
Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană.
– Goe! maică! acolo ești?
– Da!
– Aide! zice mam' mare, ieși odată! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.
– De ce?... te doare la inimă?
– Nu! nu pot...
– E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară.
– Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.
– Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! în sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam' mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă.
– Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam' mare.
Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică.
Ce e? ce e?... Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări...
– Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment.
Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul?
Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă.
Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela.
Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce.
Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș:
– La bulivar, birjar! la bulivar!...
__________________________________________________________________
Lanţul slăbiciunilor aici
Nouă ceasuri și nouă minute... Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, și-fumează, atât mai bine! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.
– Bubico! zice cocoana... șezi mumos, mamă!
"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"
Bubico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arțăgos.
– Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
– Bubico! zice cocoana, șezi mumos, mamițo!
Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul și-a terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârșâitul unui chibrit: cocoana își aprinde o țigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamița lui Bubico... Scot o țigaretă, mă ridic și dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră și chelălăie și tușește și...
– Bubico - zice cocoana - șezi mumos, mamițico!
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă... Dacă aș putea, i-aș rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamițica îmi dă s-aprind. Îi mulțumesc și m-așez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când și l-o mai scoate din paner.
– Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!
– Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbește...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
– Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
– Să-i dea mama băiețelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!
Băiețelul scoate capul cu panglicuțe... Mamița-l degajează din țoalele în cari dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
– Madam! pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia:
– Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieți cuminți și binecrescuți... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
– Ha? zic eu.
– Bismarck al ofițerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicație, cocoana scoate din săculețul de mână o bucățică de zahăr:
– Cui îi place zăhărelul?...
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
– Să-i dea mamițica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Și apucă bucățica de zahăr și-ncepe s-o ronțăie... Cocoana scoate din alt săculeț o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
– Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
– Să-i dea mamițica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie, până când un pasajer se arată la ușa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcând în sec și clănțănind din dinți, și tușind și...
"Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, și prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă și mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar și bea și dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos - zic eu - madam, vorbeați adineaori de Bismarck... al...
– Al ofițerului Papadopolinii...
– Ei! Ce e Bismarck?
– Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o cățelușă, Zambilica, foarte frumușică! șade alături de mine; suntem prietene; și dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineață - că nu știi ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofițerului, care șade cu chirie la ea. (Tușește cu mult înțeles.) Eu nu știu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri și țipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe brațe; d-abia-l scoseseră ea și Papadopolina și soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leșinat și moale ca o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropește-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu știu... Două săptămâni a zăcut... Am adus și doftor. Da-n sfârșit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
– Să te mănânce Bismarck... craiule!
– Ham! ham!
Și sare de pe bancă jos în vagon și apucă spre mine.
– Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...
– Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Așa e el: numaidecât simte pe cine-l iubește...
– A! zic eu, având o inspirație infernală; a! simte pe cine-l iubește... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!
Și pe când cățelul se apropie să mă miroasă, iau un pachețel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon și, întinzându-l în jos, cu multă blândețe:
– Cuțu, cuțu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială și îndoință, apoi, încurajat de blândețea mea, apucă frumos bombonul și-ncepe să-l clefăie.
– Vezi că v-ați împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacție de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson și al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătușa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povestește, eu, înfrânându-mi aversiunea și dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuințez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele grații ale nepotului Zambilichii. Și-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brațe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mișcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conștiinței mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruință această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri și bonboane.
– Ei vezi! cum v-ați împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubești pe domnul? da?
Și Bubico răspunde, gudurându-se-n brațele mele:
– Ham!
– Așa? ai trădat-o care va să zică pe mamițica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
– Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...
– Firește, coconiță; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se oprește în Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din brațele mele; eu îl țiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul pornește iar, și Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan și începe, în brațele mele, să urle... în brațele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ți!... vedea-te-aș mănuși!"
Dar Bubico urlă mereu.
– Doamnă - zic eu - rău faceți că-l țineți așa de aproape pe Bubico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze... Chiar așa, aici e prea cald.
Și zicând acestea, mă scol cu Bubico-n brațe și m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binișor jos lângă mamița lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca și ideile mele.
– Bine faci! să mai iasă fumul de țigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâțâind frumușel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone și a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au mințit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în brațe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba și respiră din adânc.
– Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...
Dar n-apucă mamițica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, și Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu fața spre cocoana și, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
– Doamnă!
Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!
– Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal și o-nvăț cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoție generală-ntre pasajeri.
– Cine? cine a dat alarma?
– Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată.
Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuințarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiți, cocoana se jelește, eu m-apropiu de urechea ei și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat:
– Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leșină iar... Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră...
__________________________________________________________________
Domnul Goe
Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam' mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.
Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:
– Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!
– Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana.
Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria.
Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că "așa țin bărbații biletul".
– Vezi ce bine-i șade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?
– Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?
– Da' cum?
– Marinal...
– Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii - marinel.
– Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel...
– Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic.
– Mariner...
– Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner.
Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul - și nu stă mult.
Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam' mare își face cruce, apoi aprinde o țigară... Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații.
– Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.
– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.
Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.
– Mamițoo! mam' maree! tantii!
– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!
Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă.
– Biletele, domnilor!
Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet...
– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.
Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.
– Dar noi n-am declaratără? strigă mamița.
– Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare.
– De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.
– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului...
– Uite ce e, cucoană - zice conductorul - trebuie să plătiți un bilet...
– Să mai plătim? n-am plătitără o dată?
– Și pe dasupra un leu și 25 de bani.
– Și pe dasupra?...
– Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână.
– Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam' mare.
Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle... în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam' mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Și mam' mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.
– Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam' mare.
– Nu... răspunde Goe.
– Să moară mam' mare?
– Să moară!
– Ad', să-l pupe mam' mare, că trece!
Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul:
– Parcă-i șade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.
– Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută.
– Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată.
– Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare.
Dar mamița adaogă:
– Da' pe mamițica n-o pupi?
– Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.
– Așa? zice mamița. Lasă!... și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge.
– Las' că știu eu că te prefaci! zice Goe.
– Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam' mare.
Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice:
– Cine mă pupă... uite!... ciucalată!
Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.
– Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deștept! zice mam' mare.
– E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița.
Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș.
– Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam' mare.
Mam' mare se ridică bătrânește și se duce în coridor:
– Goe! puișorule! Goe! Goe!
Goe nicăieri.
– Vai de mine! țipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit băiatul!
Și toate cucoanele sar...
– A căzut din tren băiatul! Țațo, mor!
Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană.
– Goe! maică! acolo ești?
– Da!
– Aide! zice mam' mare, ieși odată! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.
– De ce?... te doare la inimă?
– Nu! nu pot...
– E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară.
– Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.
– Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! în sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam' mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă.
– Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam' mare.
Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică.
Ce e? ce e?... Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări...
– Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment.
Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul?
Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă.
Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela.
Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce.
Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș:
– La bulivar, birjar! la bulivar!...
__________________________________________________________________
autor Ion Luca Caragiale
Lanţul slăbiciunilor aici