Anton P.Cehov, “Pescăruşul”, Monolog Treplev, interpretează Cătălin Popa
Anton P.Cehov, “Pescăruşul”, Monolog Treplev
interpretează Cătălin Popa
Monolog Treplev, “Pescăruşul”, de Anton Pavlovici Cehov
Am vorbit atât de mult despre forme noi, dar acum simt că lunec şi eu spre rutină.
Desigur, pentru Trigorin e uşor. Şi-a făcut un fel al lui de a scrie… La el, pe un stăvilar străluceşte gâtul unei sticle sparte, cade umbra roţii de la moară, şi noaptea cu lună e gata! Pe câtă vreme la mine..
Vă simt.. Ştiu ce gândiţi..
Când îmi daţi câte o atenţie binevoitoare, mi se pare că privirile voastre îmi măsoară nimicnicia. Nu aveţi decât dispreţ pentru inspiraţia mea, mă credeţi un om mediocru, un om de nimic, la fel ca mulţi alţii.
Adevăratele talente, firi dintre cele mai nobile.. Am eu mai mult talent decât voi toţi la un loc!!! Voi, învechiţii, care aţi pus stăpânire pe artă şi credeţi că numai ce faceţi voi e legitim şi adevărat, iar pe ceilalţi îi prigoniţi şi-i sugrumaţi!
Nu vă recunosc. Nu te recunosc nici pe tine, nici pe el!
Întoarce-te la teatrul tau scump şi joacă în piese nătânge şi fără duh.
Parcă aş avea un cui înfipt în creier…
Am pierdut totul! Ea nu mă iubeşte! Nu mai pot să scriu… Mi s-au spulberat toate speranţele…
(Pauză.) Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să se gândească la niciun fel de forme, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui.
Ce-i asta? Cine e acolo?
Nina! Parcă aveam un fel de presimţire! Toată ziua mi-a fost inima grea!
Ce ciudat e că te văd.
Nina, te-am blestemat, te-am urât, ţi-am rupt scrisorile şi fotografiile, dar în fiecare clipă simţeam că sufletul meu e pentru vecie legat de dumneata. Nu pot să nu te mai iubesc, Nina. Din clipa în care te-am pierdut şi am început să public ce scriu, viaţa mea e un chin. Sufăr… Ca şi cum tinereţea mea ar fi zburat deodată, parcă aş fi de nouăzeci de ani pe lume! Te strig, sărut pământul pe care-ai călcat..
Sunt singur, nicio dragoste nu-mi încălzeşte inima. Mi-e frig de parcă aş trăi sub pământ, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat.
Iar tu.. ţi-ai găsit calea, ştii încotro mergi, pe câtă vreme eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor şi al imaginilor, fără să ştiu la ce şi cui foloseşte. Nu cred şi nu ştiu care-i chemarea mea!
Ce bezna… Nu ştiu de ce sunt aşa de neliniştit…
sursa reinvented.ro/sezatoare/
Monolog Treplev, “Pescăruşul”, de Anton Pavlovici Cehov
Am vorbit atât de mult despre forme noi, dar acum simt că lunec şi eu spre rutină.
Desigur, pentru Trigorin e uşor. Şi-a făcut un fel al lui de a scrie… La el, pe un stăvilar străluceşte gâtul unei sticle sparte, cade umbra roţii de la moară, şi noaptea cu lună e gata! Pe câtă vreme la mine..
Vă simt.. Ştiu ce gândiţi..
Când îmi daţi câte o atenţie binevoitoare, mi se pare că privirile voastre îmi măsoară nimicnicia. Nu aveţi decât dispreţ pentru inspiraţia mea, mă credeţi un om mediocru, un om de nimic, la fel ca mulţi alţii.
Adevăratele talente, firi dintre cele mai nobile.. Am eu mai mult talent decât voi toţi la un loc!!! Voi, învechiţii, care aţi pus stăpânire pe artă şi credeţi că numai ce faceţi voi e legitim şi adevărat, iar pe ceilalţi îi prigoniţi şi-i sugrumaţi!
Nu vă recunosc. Nu te recunosc nici pe tine, nici pe el!
Întoarce-te la teatrul tau scump şi joacă în piese nătânge şi fără duh.
Parcă aş avea un cui înfipt în creier…
Am pierdut totul! Ea nu mă iubeşte! Nu mai pot să scriu… Mi s-au spulberat toate speranţele…
(Pauză.) Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să se gândească la niciun fel de forme, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui.
Ce-i asta? Cine e acolo?
Nina! Parcă aveam un fel de presimţire! Toată ziua mi-a fost inima grea!
Ce ciudat e că te văd.
Nina, te-am blestemat, te-am urât, ţi-am rupt scrisorile şi fotografiile, dar în fiecare clipă simţeam că sufletul meu e pentru vecie legat de dumneata. Nu pot să nu te mai iubesc, Nina. Din clipa în care te-am pierdut şi am început să public ce scriu, viaţa mea e un chin. Sufăr… Ca şi cum tinereţea mea ar fi zburat deodată, parcă aş fi de nouăzeci de ani pe lume! Te strig, sărut pământul pe care-ai călcat..
Sunt singur, nicio dragoste nu-mi încălzeşte inima. Mi-e frig de parcă aş trăi sub pământ, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat.
Iar tu.. ţi-ai găsit calea, ştii încotro mergi, pe câtă vreme eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor şi al imaginilor, fără să ştiu la ce şi cui foloseşte. Nu cred şi nu ştiu care-i chemarea mea!
Ce bezna… Nu ştiu de ce sunt aşa de neliniştit…
sursa reinvented.ro/sezatoare/