Nichita Stănescu, Cântec de om, lectura Maia Martin
Nichita Stănescu, Cântec de om
lectura Maia Martin
Cântec de om
Primului astronaut al lumii
Uite cu ce litere mari îți scriu
și iscălesc dedesubt.
Trupul meu viu și sufletul meu viu,
sau poate mai degrabă dorințele mele,
le-am ridicat ca pe niște globuri mișcătoare
spre stele.
Iartă-mă dacă-ți spun cuvinte
mai lungi decât trupul meu.
Întinde-ţi mâna atentă şi-ai să le ajungi
de câte ori vrei, mereu !
Acum am ţâşnit prin aer. Norii
i-am împins doar cu sunetul vorbirii,
şi sufletul doar cu trupul meu tânăr
mi l-am încins,
așa cum înaintea bătăliilor Machedon
își încingea sabia.
Totul se schimbă în mine
acum, când alerg pe vârfurile de munte
ale cuvintelor.
Dacă-mi dă prin gând s-apăs cu talpa, mai tare,
vreun pisc, vreo propilee sau vreun obelisc,
prin universul negru, spre fiecare soare
flacără mă isc, rătăcitoare.
Aproape nu-mi vine să cred
că am putut până-aici să purced.
Ochiul pămăntului, albastru,
îmi privește din depărtare
fața sărată, inima zburătoare,
și neliniștit mi-azvârl imaginea chipului
ca pe o minge ovală
spre-ndepărtatul pământ!
Dar ea se-ntoarce la mine.
Eu sunt? – Da, eu sunt.
din volumul O viziune a sentimentelor (1964)
Cântec de om
Primului astronaut al lumii
Uite cu ce litere mari îți scriu
și iscălesc dedesubt.
Trupul meu viu și sufletul meu viu,
sau poate mai degrabă dorințele mele,
le-am ridicat ca pe niște globuri mișcătoare
spre stele.
Iartă-mă dacă-ți spun cuvinte
mai lungi decât trupul meu.
Întinde-ţi mâna atentă şi-ai să le ajungi
de câte ori vrei, mereu !
Acum am ţâşnit prin aer. Norii
i-am împins doar cu sunetul vorbirii,
şi sufletul doar cu trupul meu tânăr
mi l-am încins,
așa cum înaintea bătăliilor Machedon
își încingea sabia.
Totul se schimbă în mine
acum, când alerg pe vârfurile de munte
ale cuvintelor.
Dacă-mi dă prin gând s-apăs cu talpa, mai tare,
vreun pisc, vreo propilee sau vreun obelisc,
prin universul negru, spre fiecare soare
flacără mă isc, rătăcitoare.
Aproape nu-mi vine să cred
că am putut până-aici să purced.
Ochiul pămăntului, albastru,
îmi privește din depărtare
fața sărată, inima zburătoare,
și neliniștit mi-azvârl imaginea chipului
ca pe o minge ovală
spre-ndepărtatul pământ!
Dar ea se-ntoarce la mine.
Eu sunt? – Da, eu sunt.
autor Nichita Stănescu
din volumul O viziune a sentimentelor (1964)