Geo Dumitrescu, Aceste semne fugare, lectura Maia Martin


Geo Dumitrescu, Aceste semne fugare
lectura Maia Martin

Durata 3:40 min








sau ascultaţi aici




Aceste semne fugare



Uitasem demult că respir, că aerul
mă cercetează adânc
până-n marginea inimii,
părăsindu-mă de fiecare dată
cu nevăzute amintiri şi mesaje,
uitasem
această obişnuinţă, străveche încercare a văzduhului,
de a mă stăpâni,bătându-mă
cu valul său ritmic
ca pe un mal de lut...

Dar, aseară, în vreme ce luna
se juca printre brazi cu oglinda,
mi-am văzut deodată puterea pieptului
scriind cu aburi calzi,
aproape luminoşi din pricina zăpezilor,
ciudate semne, ce îngânau
fumul călător al trenurilor
despletit prin coloanele salcâmilor
(pe care, în treacăt fie zis,
întotdeauna am nutrit bănuiala
că-i ajută să înflorească...)

Poate era frigul de vină
desigur luna, sau poate căldura mea
pe care o simţeam crescând
din nervurile palmei tale mici
adunată în mâna mea-
dar semne ciudate porneau
din pieptul meu, îngânând
alergarea cerbilor printre brazi,
peste umerii stâncilor...

Unde se duc oare, unde aleargă?
mă întrebam plin de mirare, privind
ciudatele forme, calde, fugare,
ce izbucneau în larg
desfăcând pârtii albe în întuneric,
ca altadată sabia fină, lucitoare,
a tinereţii.
Unde se duc? mă-ntrebam,
şi m-aş fi luat dupa ele tiptil,
străpuns de curiozitate,
ca dupa nişte urme ce simţi că te duc
spre uşa unui adevăr însemnat.

Prea mirat eram însă (poate
şi din pricina lunii), dar, prin această
lespede grea ce mă ţintuia în loc,
auzeam furnicând cald, subţire,
mari bănuieli bucuroase:
o, desigur, îmi spuneam,
aceste semne fugare ale pieptului tău,
aceste forme albe, călătoare,
ajung undeva, trebuie să ajungă.
Negreşit, ele străbat pădurea,
trec munţii şi se lasă pe văi, dincolo,
spre marile oraşe...
Fără doar şi poate, ele ajung undeva,
aşa cum ajung la tine,
în acelaşi chip şi în altele,
toate mesajele, toate gândurile oamenilor,
cercetându-le adânc,
până-n marginea inimii,
bătându-te neîncetat cu valul lor ritmic
ca pe un supus mal de lut
păstrător de urme şi amintiri...

O, negreşit, îmi spuneam,
nu încape nicio îndoială,
aceste semne fugare ajung undeva,
ajung unde trebuie să ajungă...
Fireşte că ajung,
altminteri,vezi bine,
altminteri,la naiba,ce rost ar mai avea
să respiri?

autor Geo Dumitrescu

Postări populare