Petre Ispirescu, Cele 12 fete de împărat şi palatul fermecat




Petre Ispirescu, Cele 12 fete de împărat şi palatul fermecat
poveste
lectura Sebastian Papaiani




Cele douăsprezece fete de împărat și palatul cel fermecat


A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un flăcăiandru sărman de părinți. El argățea pe la unii și pe la alții ca să-și câștige hrana vieții. Și fiindcă avea darul de a fi curățel, toți flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalți argați cășunaseră pe dânsul și-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor și-și căuta de treaba lui. Când se adunau seara și bârfeau verzi și uscate, el se făcea că nu înțelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i căscăundul satului.
Stăpânii unde slujea el erau foarte mulțumiți de dânsul și se băteau care de care să-l apuce. Când trecea prin sat, fetele își dau coate și se uitau la dânsul pe subt sprincene. Și ce e drept că aveau la ce se uita. El era curat la față și chipeș; chica lui neagră, ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui albi ca zăpada; mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus; dară apoi ochii? Avea niște ochi, neiculiță, de băgase pe toate fetele în boale.
Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Și de unde să nu fie așa!
El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la pășune și treaba ieșea din mâna lui mai cu asupra decât din ale celorlalți argați.
Nu știu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păștea el erau mai frumoase decât ale celorlalți argați. Ele dădeau mai mult lapte decât cele ale altor argați, fiindcă pe unde le ducea el pășunea era mai cu gust și mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoștea, fiindcă și ierburile se înveseleau.
Pasămite se născuse în ceas bun și era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta și nici gând n-avea să se mândrească, fiindă nu știa ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, își vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul sau în oricareva fel, de alții sau de al altora. Și tocmai pentru aceasta flăcăii și ceilalți argați îl ponosluia.
Într-o zi de primăvară, ostenit fiind tot umblând după vaci, se dete la umbra unui copaci mare și stufos și adormi; își și alesese, vezi, loc pentru așa ceva. Era o vâlcea împodobită cu fel de fel de floricele, toate înflorite, de părea că dă ghes omului să treacă printre ele. Ceva mai cât colo un pârâiaș, a cărui obârșie venea dintr-un șipot de apă ce ieșea din coasta unui deluleț, șerpuia printre brusturi și alte buruieni pe unde își făcuse loc, și susurul apei parcă te îndemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era măreț și parcă se lupta ca să ajungă la nuori. Printre crăcile lui întinse se giugiuleau pasărelele și-și făceau cuiburi: numai ascultând cineva ciripirile lor se aprindea într-însul focul dragostei. Desișul frunzelor sale făcea o umbră, de parcă râmneai la ea. Bag seamă, nu era așa căscăund flăcăul acesta, și pe nedrept îi atârnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. Cum puse capul jos și adormi.
N-apucase să doarmă, ca de când începui să vă povestesc, și o dată sări drept în sus.
Visase un vis foarte frumos și se deșteptase.
Visase că unde venise la dânsul, măre, o zână mai frumoasă decât toate zânele din cer și de pre pământ, și-i zisese să se ducă la curtea împăratului locului aceluia, că acolo are să se procopsească.
Când se deșteptă, își zise: "Mă, ca ce să fie asta?" și începu a se pune pe gânduri; toată ziulica îl munciră gândurile și nu se domirea de loc, de loc ca ce să însemneze un asemenea vis. El nu înțelegea că steaua sub care se născuse venea să-l slujească.
A doua zi, mergând iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina, și iarăși se culcă la tulpina lui, și iarăși visă același vis.
Sculându-se, își zise: "Mă, ăsta nu e lucru curat", și iarăși toată ziulica fu dus pe gânduri.
A treia zi cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la același copaci sub care se culcă, și visă același vis; ba încă de astă dată zâna îl amenință cu boală și cu toate ticăloșiile omenești, dacă nu s-o duce.
Atunci și el, dacă se sculă și veni acasă cu vacile și le băgă în coșar, se înfățișe la stăpânu-său și-i zise:
– Stăpâne, pe mine mă bate gândurile să mă duc în lume să-mi caut norocul. Destul am argățit, și până acum nu văz nici un semn ca să pot și eu sălta ceva. Fă bine și-mi dă socoteala.
– Da pentru ce, băiete, să ieși de la mine? Au doară nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? Au mâncare n-ai destulă? Ia, mai bine șezi la mine, și eu voi căta să-ți dau o fată bună din sat, cu nițică zestricică, să te mai ajut și eu cu ce m-o lăsa inima, să-ți faci și tu rost aici ca toți megiașii, nu mai hoinări prin a lume, ca să nu ajungi fără nici un căpătâi, ca vai de lume.
– Ba, de mulțumit, sunt mulțumit de d-ta, stăpâne; mâncare am destulă, nu pot să mânii pe Dumnezeu; dară așa mi-a venit mie, să mă duc în lume, și nu voi rămânea pentru nu știu ce.
Dacă văzu stăpână-său că este peste poate a-l face să rămâie, îi dete ce bruma mai avea să ia, și el plecă, luându-și ziua bună de la stăpân.
Ducându-se de la satul său, flăcăul ajunse drept la curtea împărătească și se băgă argat la grădina împăratului. Grădinarul fu bun-bucuros să-l priimească, când îl văzu așa curățel, căci dobândise până atunci câteva bobârnace de la fetele împăratului că bagă argați tot ce este mai urâcios și mai scârbos în omenire.
Curățel, curățel, dară hainele de pe dânsul erau imoase, deh! ce să zici, ca de măcar. Grădinarul puse de-l îmbăie, îl primeni și-i dete de îmbrăcă niște haine care să mai semene a argat la grădina împărătească. Și cum era de potrivit făcut la boiul lui, îi ședesa bine cu hainele ce îmbrăcă.
Pe lângă celelalte trebi grădinărești, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiulețe de flori, și în fiecare dimineață să le dea la cele douăsprezece domnițe, fete ale împăratului, când vor ieși din casă spre a se primbla prin grădină.
Aceste domnițe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor și să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind.
Nimeni nu știa unde merg ele noaptea de joacă.
Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale și pentru inima lor de gheață, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în pețit.
Pentru aceasta el dase sfară în țara lui și în țările streine, precum ca să se știe că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-și aleagă pe care îi va place din ele, și el i-o va da lui de soție.
El știa că le ține pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate și zăvorâte cu nouă uși de fier și cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu știa ce fac ele noaptea de li se rup încălțămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieșind din casă, căci nu puteau.
Pasămite, lor le era făcut ca așa să-și petreacă vremea în toată viața lor. Așa le era orânda.
Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la pețitori; ba feciori de domni și de împărați, ba feciori de boieri mari, până și feciori de boieri mai mici. Și care cum venea se punea de pândă la ușa domnițelor câte o noapte. Împăratul aștepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineață ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineața. Nu se știa ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea.
Unsprezece flăcăi o pățise până acum. Ceilalți cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă.
Se lipseau de a lua de neveste niște fete pentru care se răpune atâți tineri.
Și astfel, unul câte unul, se cărară pe la casele lor de la curtea acestui împărat, și-i lăsară fetele în plata Domnului; căci nimeni nu mai voia să-și piarză sufletul pentru un cap de muiere.
Însuși împăratul fu coprins de spaimă, cum de să piară așa junii ce voiau să-i pândească fetele, și nu mai cuteza să îndemne pe nimeni.
Împăratul era nevoit să cumpere mereu pe fiecare zi câte douăsprezece perechi de conduri, și intrase la grije că o să-i îmbătrânească fetele în vatră și o să împletească cosița albă, fără să puie pirostriile în cap.
Argatul de la grădinărie își împlinea slujba cum știa el în legea lui. Și domnițele erau mulțumite de mănuchele de flori ce li le da argatul, și grădinarul de lucrul lui.
El, când da florile domnițelor, nici nu-și ridica ochii asupra lor; dară când da florile fetei celei mici, nu știu de ce, că se roșea ca un bujor, și-i tâcâia inima, de sta să-i sară din piept afară.
Fata băgă de seamă aceasta, însă crezu că flăcăul este rușinos și d-aia se face așa de roșu când vine înaintea lor.
Azi așa, mâine așa, el vedea că nu e de nasul lui o așa bucățică. Dară ce-i faci inimei? Ea îi da brânci și lui, bat-o pustia! și ar fi voit să se puie și el la pândă, și apoi se gândea și la pățaniile celor ce păzise înaintea lui.
Fata cea mică se greși într-o zi și spuse surorilor cum argatul care le da flori se roșește ca o sfeclă când vine înaintea lor și cum este de curățel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte că iese din gura surorei sale celei mai mici, unde începu să o dojenească cu niște vorbe cam luătoare în râs, cum de numai să se gândească ea a scoate așa vorbe blânde pentru un argat, căci asta ar semăna că inima ei este pornită a se planisi cuiva.
Băiatului îi zicea inima să se arate la împăratul cu cererea de a pândi și el, dară să lăsăm că-și cunoștea lungul nasului, să lăsăm că nu1 uitase pățeniile atâtor flăcăi ce pieriseră, lui îi era să nu-și piarză slujba și să rămâie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gândul ce-l muncea groaznic, că de va fi gonit de la curtea împărătească, n-are să mai vază pe fetele împăratului, căci dându-le flori în fiecare dimineață, oricât se feri de vreo patimă, totuși gigășiile și frumusețile fetelor de împărat, și mai cu seamă căutătura cea blajină a fetei celei mici, îl ademenise până într-atât, încât, se socotea el, că daca nu va mai atinge în fiecare dimineață cu degetele sale mâinile cele albe ca o coală de hârtie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de împărat, nu va mai putea trăi.
Ziua, noaptea, îl munceau aceste gânduri și nu știa cum să facă să-și împlinească pofta inimei, fără de care, simțea el, că nu va putea să mai trăiască.
Într-una din nopți, adormind el cu gândul țintă la dorința ce-l chinuia de-i rodea băierile inimei, văzu în vis iară pe zâna din vâlceaua cea cu flori unde i se arătase odinioară.
Ea îi zise:
– Să te duci în unghiul grădinei cel despre răsărit; acolo vei găsi doi pui de dafin, unul cireșiu și altul trandafiriu; alături de dânșii vei vedea o săpăligă de aur, o năstrapă tot de aur și un ștergar de mătase. Să iei acești pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase, să-i sapi cu săpăliga cea de aur, să-i uzi cu năstrapa cea de aur, să-i ștergi binișor cu ștergarul cel de mătase și să-i îngrijești ca pe lumina ochilor tăi. Când vor crește și se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dânșii ți se va izbândi tocmai pe tocmai.
Zise și pieri ca o nălucă, fără să apuce argatul grădinarului să-i mulțumească barim.
Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se șterse la ochi măcar, și dete fuga în unghiul grădinei cel despre răsărit și rămase năuc de bucurie, când văzu în ființă toate cele ce îi spusese zâna în somn. Acum se șterse și el la ochi, se pipăi să vază nu care cumva doarme încă și aievea să fie oare ceea ce vedea? După ce se încredință că nu este nălucă, de noapte, puse mâna și luă dafinii.
Îi îngriji cum știu el mai bine, îi săpa adesea cu săpăliga ce găsise el acolo, îi udă cu năstrapa, îi șterse cu ștergarul și, ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum îi poruncise zâna.
Dafinii creșteau și se împuterniceau ca prin minune. Nu trecu mult și se făcură mari. Frumusețe ca la acești dafini nici că s-a mai văzut.
Când ajunseră ca d-un stat de om, el veni la dânșii într-una din zile și zise unuia precum îl învățase zâna:
- Dafine, Dafine,
Cu săpălugă de aur săpatu-te-am,
Cu năstrapă de aur udatu-te-am,
Cu ștergar de mătase ștersu-te-am,
Dă-mi darul d-a mă face, oricând voi voi eu,
Să nu fiu văzut de nimeni.
El rămase buimăcit de mirare, când în clipa aceeași chiar văzu cum se înființează un boboc de floare, cum crește de se mărește și cum se deschide o floare așa de frumoasă, de nu puteai să te oprești ca să nu o miroși. El puse mâna de o rupse, o luă și o băgă în sân; vezi că așa îl învățase zâna.
Seara când domnițele intrară în cămara lor cea încuiată și zăvorâtă cu nouă lacăte mari, ca să se culce, el se furișe binișor pe lângă ele și intrară împreună. El le vedea pe ele ce fac, dară ele nu-l vedeau pe dânsul. El le văzu că în loc să se dezbrace spre a merge la culcare, ele începură a se pieptăna, a se îmbrăca cu haine scumpe și a se găti de ducă.
El se mira de cele ce vedea și hotărî ca să se ție după dânsele cu dinadinsul să vază pe unde au să iasă ele, unde au să se ducă și ce au să facă.
Când deodată, fata cea mai mare zise surorilor sale:
– Gata sunteți, fetelor?
– Gata suntem, răspunseră ele.
Atunci cea mare din surori bătu cu piciorul în pământ, și deodată se deschise în două dușumeaua casei. Ele se coborâră prin acea deschizătură și merseră, până se ajunseră la o grădină gărduită cu zid de aramă.
Când fură să intre, fata cea mare bătu din picior iarăși și porțile cele de oțel ale grădinei se deschiseră. Intrând, băiatul călcă pe rochia fetei celei mici.
Aceasta, întorcându-se repede, nu văzu pe nimeni; și, chemându-și surorile, le zise:
– Surorilor, bănuiesc că s-a luat cineva după mine, că uite, simții că m-a călcat oarecine pe rochie.
Surorile se uitară în toate părțile și nevăzând nici ele pe nimeni, îi răspunse:
– Nu fii așa bănuitoare, soro; cine să fie aci, ori să se ia după noi. Nici pasăre măiastră nu poate răzbi până unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, să nu se fi apucat rochia ta de vreun mărăcine și, cum ești tu fricoasă, ți s-o fi părut că te-a călcat neștine pe rochie. Nu fi așa de ușurică!
Ea tăcu. Băiatul se ținea după dânsele.
Trecură printr-o pădure cu frunzele de argint, trecură prin alta cu foile de aur, trecură prin altă pădure cu frunzele numai diamanturi și pietre nestimate, cari sclipeau de-ți luau ochii, și ajunseră la un eleșteu mare.
În mijlocul acelui eleșteu se ridica un dâmbuleț și pe dânsul niște palaturi cum nu mai văzuse el până atunci. Palaturile împăratului rămăseseră jos de tot pe lângă acestea, care străluceau de la soare te puteai uita, dară la dânsele ba. Și așa de cu meșteșug erau făcute, încât când te urcai în ele ți se părea că te cobori, și când te dedeai jos din ele ți se părea că te urci.
Douăsprezece luntrișoare cu vâslași muiați numai în fir de cel bun le așteptau la margine. Cum ajunseră, se puseră fiecare în câte una și plecară. Argatul se puse în luntrea fetei celei mici.
Luntrile porniră și mergeau în rând ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici rămânea mai în urmă. Vâslașul se mira cum de este mai grea decât altădată și trăgea din răsputeri la vâsle ca să ajungă pe celelalte.
Cum ieșiră la celălalt mal al eleșteului, se auzi o muzică, care, vrând, nevrând, te făcea să dănțuiești. Fetele se repeziră ca fulgerul, intră în palat și se puseră pe joc cu flăcăii cari le pândiseră, și jucară și jucară până ce li se sparseră condurii.
Băiatul se ținu mereu după ele. Intrând și el în palat, ce-i văzură ochii? Cămara de joc mare și largă de abia puteai să-i zărești căpătâiul. Ea era împodobită numai cu aur, cu pietre nestemate și cu făclii de jur împrejur ce ardeau în niște sfeșnice de aur curat, mai mari decât omul. Păreții albi ca laptele străluceau de-ți luau ochii, și cu dungi de aur, împodobite cu zamfiruri și rubinuri de licăreau ca focul.
Argatul se puse într-un colț și privea la toate minunile astea. Și avea și la ce privi, căci vedea acolo lucruri de cari nu-i mai văzuseră ochii. Dar unde fu pomana aia ca să stea la un loc? Sărea și el tontoroiul de colo până colo, fără să vrea; căci nu era chip să stea la un loc fără a sălta, când cânta muzica aia. Până și sfeșnicele și mesele și lăvițele din casă săltau.
Și nici pomeneală măcar nu este ca să-și închipuiască cineva frumusețea cântărilor și a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitări, alăute, buciume, cimpoaie și alte multe d-alde astea cântau într-o unire de rămâneau marț cei mai buni muzicanți din lume.
D-apoi fetele1? Trăgeau cu foc la niște hori, bătuta, brâul, ca la ușa cortului, de unul singur, pipăruș și câte jocuri toate, de puteai să-ți rupi bojocii jucând.
Și jucară și jucară, până despre ziuă. Când, deodată, încetând muzica de a mai cânta, ieși ca din pământ o masă încărcată cu de toate bunătățile, și ce este pe lume, și ce nu este. Se puseră cu toții la masă și mâncară și se chefuiră cât le poftiră inima.
Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă.
La masă le slujea niște arapi, îmbrăcați în niște haine foarte scump împodobite.
După ce se sculară de la masă, prinseră a se întoarce acasă.
Se întoarseră iarăși pe unde au fost venit. Băiatul se ținea după dânsele, ca dracul după călugăr.
Când fură a trece prin grădina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gând, că numai rupse o rămurică dintr-un copaci.
Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea, ca de o furtună ce vine întărâtată asupra copacilor; și totuși nici o frunză măcar nu se mișca din loc, ba nici măcar nu se clătină ca de o adiere de vânt barim.
Fetele răsăriră.
– Ce să fie asta, leiculiță? ziseră.
– Ce să fie? răspunse cea mai mare din surori. Iacă, păsărica ce-și are cuibul în turnul bisericii din palaturile tatălui nostru trebuie să fi trecut prin frunze; căci numai ea poate să răzbată pe aici.
Fetele trecură și ajunseră în palatul unde erau încuiate, tot pe unde ieșiseră.
A doua zi, argatul de la grădinărie, când dete mănunchiurile de flori fetelor împăratului, ascunse cu meșteșug rămurica ruptă în mănunchiul fetei celei mici.
Domnița se miră când își priimi mănunchiul de flori, se uită cam cu milă la argat și nu-și putea da seamă cum de să ajungă acea rămurică între florile ce priimise.
A doua seară, iarăși așa o petrecură. Băiatul, iarăși pe furiș, se ținuse după dânsele, cu deosebire numai că rupse o rămurică din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarăși între florile ce dete a doua zi domniței celei mici.
Fata cea mai mare, iarăși cu cuvinte liniștitoare, alină frica surorilor ei când se auzi freamătul ce se făcu în pădurea de unde argatul rupse rămurica.
Când a doua zi domnița cea mică priimi florile cu rămurica ascunsă între ele, îi dete un fier ars prin inimă.
Ea căută vreme cu prilej și, prefăcându-se că vrea să se primble, ieși preste zi prin grădină și, întâlnind pe argat la o cotitură a grădinei, îl opri și-i zise:
– De unde ai avut tu rămurica ce mi-ai pus-o în mănunchiul de flori?
– De unde o știe prea bine măria-ta.
– Care va să zică, tu te-ai ținut după noi, și știi unde mergem noi noaptea.
– Cam așa măria-ta.
– Cum ai făcut de a venit după noi de nici una dintre surori nu te-a văzut?
– Pe furiș.
– Na o pungă de bani, și să nu scoți nici o vorbă despre primblarea noastră de noaptea.
– Eu nu-mi vânz tăcerea, măria-ta.
– Dacă voi auzi însă că ai crâcnit ceva, voi pune să-ți taie capul.
Zise ea vorbele astea aspre din gură, dară din inimă altceva cugeta. E i se părea că acest argat din ce în ce se face mai curățel.
A treia noapte când se duse după dânsele, tot pe furiș, rupse o ramură din pădurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, și iarăși se făcu freamăt printre frunze, și iarăși surora cea mai mare alină frica surorilor celor mici cu cuvinte liniștitoare. Domnița însă cea mică, nu știu de ce, dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă.
În ziua următoare, când găsi rămurica de diamant în mănunchiul de flori, cătă cam pe subt ascuns la argat și-l găsi că nu se prea deosebește de fiii de domni și de împărați. Atât i se păru de drăgălaș.
Argatul și dânsul cătă asupra domniței cu ochi galeși, dară tot pe furiș, și o văzu că se tulburase oarecum, se făcu însă că nu pricepe nimic și-și cătă de treabă.
Surorile domniței deteră peste dânșii vorbind și râseră de dânsa și luară cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mică tăcu și înghiți rușinea. Nu se putea ea mira din destul cum a făcut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, îi intrase în cap că acest flăcău nu poate să fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici măiestrele nu le știau.
Și apoi, adevărul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit și blajin îl arăta cât de colo a nu fi de argat prost. Pe lângă acestea, și înfățișarea, și totul într-însul avea pe vino-ncoace.
După ce intrară în casă fetele, domnița cea mică le spuse că argatul de la grădinărie știa tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunară la sfat și plănuiră ca să-l facă și pe dânsul să-și piarză inima și simțirile, cum făcuseră și cu ceilalți tineri.
Flăcăiandrul însă se furișă și de astă dată de intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor.
Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dânsul.
Acum, după ce știa totul, dară totul ce trebuia să știe, se duse la dafinii lui și zise către cel trandafiriu:
- Dafine, Dafine,
Cu săpălugă de aur săpatu-te-am,
Cu năstrapă de aur udatu-te-am,
Cu ștergar de mătase ștersu-te-am,
Dă-mi minte și procopseală de fiu de domn și împărat!
Ca și de la rând, un boboc de floare încolți, crescu și se deschise o floare minunată. El luă floarea și o băgă în sân. Odată căzură de pe fața lui arsăturile de soare și îi rămase chipul curat și luminat, ca și când atunci îl făcuse mă-sa. Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. Dară văzu că începe a judeca altfel de cum judeca el până acum. Pasămite se ascuțise la minte. Și totdeodată se pomeni îmbrăcat cu niște haine ca ale fiilor de împărați și de domni.
Atunci se duse la împăratul și ceru și dânsul să-i păzească fetele, într-o noapte.
Împăratului i se facu milă de tinerețele lui și-l sfătui să-și caute mai bine de treabă, decât să se răpuie. El stărui. Împăratul priimi. Acesta nici că bănuia măcar a fi argatul de la grădinărie; așa de mult se schimbase.
Când îl arătă fetelor și le spuse împăratul ce voiește, nici ele, vezi, nu-l cunoscură. Numai cea mică, fiind cu cuiul la inimă, îl cunoscu și începu a tânji de dragoste.
Noaptea următoare, când plecară ele la joc, îl luară și pe dânsul. El știa ce i se pregătește, dară se feri ca de oala mălaiului să nu dea în clapcă.
Ajunseră la palatul vrăjit, jucară până despre ziuă, apoi se puseră la masă. I se aduse și lui băutura din care băuse toți cari veniseră înaintea lui, băutură care trebuia să-l facă a-și pierde mințile și simțirea, băutură care să-l piarză și pe dânsul ca pe ceilalți.
Atunci unde își întoarse niște ochi lăcrămoși și plini de focul dragostei ce-l mistuia, și zise cu grai duios domniței celei mici:
– Vezi tu? iacă eu mă pierz pentru dragostea ta, daca ai așa inimă de gheață.
– Nu, n-am inimă de gheață, focul dragostei tale mi-a încălzit-o, răspunse ea. Nu bea. Mai bine voi să fiu grădinăreasă cu tine, decât fată de împărat.
Cum auzi așa, el aruncă băutura la spate, și mai apropiindu-se de dânsa, îi mai zise:
– Să nu-ți fie teamă, măria-ta, că grădinăreasă nu ai să fii o dată cu capul.
Toți cei de față auziră vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi și toți cu totul se pomeniră în palaturile împăratului. Palatul cel fermecat pieri ca o nălucă, ca și cum n-ar fi mai fost pe lumea asta.
Când îi văzură împăratul, încremeni de uimire cu amândouă mâinile pe barbă. Flăcăul, fostul argat la grădinărie, îi povesti toată șiretenia nopților. Împăratul dete pe fata cea mică după flăcăiandrul cel frumos și drăgăstos. Apoi se înfățișară și celelalte fete cu câte unul din fiii de împărați și de domni pe care și-l alesese. Împăratul se înduplecă și le dete pe fiecare la casa lor. Și se făcu o bucurie mare în toate părțile, care bucurie de ar fi o sută de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune.
Înainte de a se cununa, fata cea mică întrebă pe logodnicul ei cu ce putere făcu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor și legătura farmecului ce le țineau înlănțuite. El spuse. Iară ea, ca să nu fie bărbatu-său mai presus decât ea, ci să fie deopotrivă om ca toți oamenii, se duse de tăie dafinii și-i băgă în foc.
Apoi se cununară și trăiră o viață fericită, cum se trăiește pe lumea noastră asta bălțata, până ce se istoviră toți cu totul, în adânci bătrânețe.
Iar eu încălecai p-o șea etc.

autor Petre Ispirescu