Mihai Eminescu, Mohamed Biruitorul



Mihai Eminescu, Mohamed Biruitorul, lectura Adrian Pintea






Mohamed Biruitorul





Moarte, ce-n pustiul mării şi-n deşerturi te arăţi,
Tu ce neagră vecinicie vrei a rumpe în bucăţi,
Tu ce eşti măsura vremii, ce pe paşii-ţi se măsoară,
Pietre de mormînt sunt toate-ale-istoriei hotară.
Tu, a munţilor stăpână, tu, stăpână pe pustiuri,
Ce măsori a tale pasuri după curgerea de râuri,
După curgerea eternă. Tu în codrii cei de cetini
Din pustiu fără de margini îţi alegi ai tăi prietini.
Sufletului plin de umbre tu dai liniştea uitării
Şi răsai ca un luceafăr pe cutremurele mării,
Verşi lumina ta cea dulce-n visu-mi [şi-n] singurătatea-mi,
Dând viaţă valurilor furtunoasei mele paterni.

Tu, stăpână peste vânturi, nălţătoare de nisipuri,
Ridici leul şi hiena, [arătări] [cu] strâmbe chipuri
 Ce, cu limba lor pocită, cu pestriţele lor porturi,
Mişcă-a lor împărăţie şi de turme şi de corturi.
Da, flămânzi de cucerire şi-nsetaţi adânc de sânge,
Ei întind marea-ţi aripă peste-o lume care plânge.

Mohamed, flămând de lume, de măriri şi de coroane,
Mohamed stârnise moartea cea stăpână peste stepe,
Şi-au dat gând de biruinţă mulgătorilor de iepe.
Peste mări de mulţi plutite, peste ţări înfloritoare
Aruncase lacom, mândru, ochii Asiei tartare,
Împăcând cu gând de pradă ale triburilor certuri,
Răsărit-au dintre ele, soare roşu din deşerturi.
Pe cetăţile-n ruine, pe noroadele strivite,
Peste frunţi încoronate au trecut a lui copite,
Au făcut o-mpărăţie petecită din bucăţi
Pe trei mari domnind păgânul şi trei sute de cetăţi;
Căci ardeau cetăţi în ziduri şi corăbiile-n porturi
Când venea, din loc mutându-şi tot imperiul lui [de] corturi;
Ca să-nfiga-asupra lumei semiluna nouăi legi
Au surpat două imperii şi pe paisprezece regi;
Peste Asia şi-Europa au întins deodată lanţul
Şi ce zi înfricoşată când au fost luând Bizanţul!
Mohamed, ducând asabii şi spahii peste valuri,
A cuprins cu focuri albe ale Bosfurului dealuri
Şi din şapte părţi deodată tot Bizanţul e aprins
Şi din şapte lături flăcări pe cetate s-a întins,
Ard în vânt palaturi nalte, marea-n valuri este caldă
Şi fântâni înviforate prin zidiri vuind se scaldă,
Turnuri negre de cetate că făclii ei le aprinde
Şi lui Mohamed în mână ca făclii i le întinde.
Numai negri nouri cerul, arde grinda, cade uşa,
Pe oraş căzu o ploaie de sântei şi de cenuşă.
Din potopul cel de flăcări se înălţă, din ruine,
Neatins, palatul mândru de-mpăraţi, ca o minune.
Cu-a lui bolte arcuite, cu zidirea lui [cea] veche.

Cum sosi Mohámed visul şi cetatea fac pereche,
Ţară [i]i supune râuri, marea [îi] supune valul
Şi în Aghia Sofia cu ovăz hrănit-au calul.
Şi pe tronul cel de aur Mohamed stătea cu fală,
Curge sânge din cadavre pe podelele din sală
Şi din testele duşmane au făcut paginii cupe
Şi, ciocnindu-le-ntre dânşii, zbier ulcioare să destupe.
Mohamed biruitorul, biruit de grea beţie,
Pe-un covor e-ntins şi doarme. Sala-i largă şi pustie,
Bălţi de sânge pe podele, colo căpăţîni tăiate
Stau cu ochi deschişi în umbră şi cu gâturi sângerate,
Iar de stâlpi sunt răzimate arcuri, suliţe şi darde,
Şi prin arcuri de ferestre vezi Bizanţul care arde:
Pentru veacuri d-azi nainte i-au cazutu[-i] şi lui sorţii...
Şi de-a lungul drumurilor în grămezi zac, negri, morţii,
Sub fereşti s-aude zgomot surd. . . căci jos se-aud în uliţi
Ieniceri urlând Alahu, purtând capete în suliti,
Şi dervişi urlând ca cîinii. . . Iesle au făcut din strane,
Ici dau jos iconostasul, aprind focul cu icoane,
Ici cu hohot se adună şi privesc cum un arap
Lui Hristos întins pe cruce i-au pus un turban în cap.
Peste crucile plecate sună jalnic glasul cobii
Şi grămezi-grămezi pe drumuri treceau sclavele şi robii;
Ici călugăriţe albe ce legate sunt cu funii,
Şi copii de crudă vârstă; şi bătrâni şi albi sunt unii;
Slugă şi stăpân alături; ici ostaşi legaţi cu clerici;
Ţipetele de muiere crud răsună din biserici
Cu strigări de bucurie oardele cele barbare
Înadins făcură nuntă lor păgână în altare;
Urlete de biruinţă, ţipete, strigări şi vaier
Cu-ale clopotelor glasuri se amestecă în aer;
Clocotea întreg oraşul prins de spaimele pierzării
Şi prin ţipătul mulţimii urlau valurile mării.
Numai bolţile înalte s-ale zidurilor creşte
Stăteau marturele mute peste vaietele-aceste.
Mohamed dormea, ci visuri negre sufletu-i frământ,
El pe frate-sau îl vede . . . Vânat iese din mormânt
Şi-şi arată gâtul: [Haide], « vino, vino de zugrumă,
Tu, ucigător de frate şi zugrumător de mumă».
Mohamed atunci răsare: «Iarăşi visuri.  Visuri», spune,
«Cine a crezut în visuri nu-i cuceritor de lume.
Nu [voiesc] s-ascult dervişii ce din cărţile lor vechi
Cu povestea răsplătirii ne tot cântă în urechi
Am văzut virtuţi atâtea ce-au găsit a lor răsplată
Într-un giulgi şi patru scînduri.  Pentr-o hrană-aşa bogată
Eu să-mi stâmpăr lăcomia?... Pentru-a cerului comoară
Eu să trec arzând de sete lângă-a vieţii dulci izvoară?
Când e-un om zvârlit în lături.. . frate fie chiar . . . ce-mi pasă,
Se deschide înainte-mi largă cale luminoasă.
O sămânţă roditoare câtă-n inime să sameni,
Ca să fii stăpân se cade ca să-i iei adânc pe oameni;
De voieşti să se închine toţi chiar la a tale oasă
Tu trezeşte-n a lor suflet o pornire duşmănoasă,
Tu invidia şi ura porecleşte-le virtuţi,
Să numeşti erou pe gâde, astfel fierul i-l ascuţi,
Iar pe cel viclean şi neted tu numeşte-l înţelept
Şi nebun zi-i celui nobil, zi că prost este cel drept;
Din ale mulţimii patimi fă o scară de mărire
Şi te vor urma cu toţii prinşi de-o vecinică orbire
Şi, cu laude viclene linguşind prostia lor,
Tu din roiuri risipite înjgheba-vei un popor.
O, fii sigur că la rele el de-a pururea urma-va
Şi cu sânge şi cenuşă tot pământul presura-va,
Dar fereşte-te de una: Te păzească însă cerul
În momente de uitare a le spune adevărul,
A le spune că nu-s vrednici decât de adânc dispreţ,
Că pentru o vorba goală tu jertfeşti a lor vieţi,
Că în tine nici îţi pasă, nici visezi de-ale lor pasuri,
Cu micimea lor de suflet tu în tine [că] [i]i măsuri,
Cumca laudă cu care [i]i încarci e o ocară,
Cumca tot ce e ca dânşii este vrednic că să piară».


ÎI

Dar când năvăli-n Moldova au găsit şi el pe dracu!
Cine i se puse-n cale? . . . Ştefan Vodă, el săracul. . .

Şi când lumea biruinţa a putut s-o înţeleagă
Clopotele de la Roma au sunat o zi întreagă,
De-au cutremurat văzduhul şi zidirile Cetăţii
Şi dintâi i-a zis lui Ştefan Papa: «Scut creştinătăţii».

Ei! nu-mi mai aduc aminte... Ce-au trecut azi nu mai este,
Vremea care-o apucarăm este astăzi o poveste.

III

Ce-ţi spun ei ţie, mama, când îţi răpesc copiii?
Mereu tot zic că creşte mărirea României,
Că steagul mareţiii l-ampodobit cu laur!
Cu stâlpi de cafenele se-ntrec în fraze [de-aur]
Că să arate cumca durerea lor e mare,
Că n-au voit ştirbirea străvechilor hotare,
Când ei au fost aceia ce [,mama,] pe sub mână
Paginului vândut-au din sfânta ta ţărână.
Şi tu i-asculţi în pace, cum văduva ascultă
Pe care a ei rude o iau cu vorba multă.
Tu numai îţi ştii chinul ce inima-ţi sfărâma,
Ai plânge şi n-ai lacrimi, Moldovo, mama, mama...
Zadarnic codrii mândri în vânt mereu ţi-i clatini,
Pierdută-i pin' şi umbra măreţilor Musatini. . .
Chiar Vodă Alexandru cel bun şi sfânt şi mare
L-a lui mormînt nu este în lume vro cărare;
Şi Ştefan Voievodul, în somnul cel deplin,
Visează el că doarme dus în pământ străin?
Luatu-ţi-au copiii, mormintele şi tot
Şi rup din a ta haina de câte ori o pot.
Ajuns-ai cerşitoare de-ocară şi de silă
Şi nimănui în lume de tine nu i-e milă,
Ba cer în toată ziua să uiţi chiar cum te cheamă
Şi totuşi cât de dulce e numele tău, mamă.

autor Mihai Eminescu