Nichita Stănescu, A doua scrisoare, lectura Nichita Stănescu



Nichita Stănescu, A doua scrisoare, lectura Nichita Stănescu





A doua scrisoare

Ah, ce miros în creier au
cuvintele nemaigândite
când parcă infinitele stăteau
în punct, şi logodite.
Îţi zic, nu carnea putrezind miroase
şi nici cadavrul plin de viermi
ei, fulgii mulţi şi mari din unduioase
din altă dată ierni.
François stătea cu noi la masă
iar noi tacit îi ridicam mai sus
o spânzurare mai aleasă
din cuiul palmei lui Iisus.
Şi totuşi ce miros sublim
se răspândeşte-n creier
de din cuvântul care nu-l rostim
şi-n iarbă-l cântă doar un greier.

Jupiter se gândeşte numai în cai şi în greci.
A fi om e o rană a zeului.
Mă şi întreb uneori, privind spre muntele Olimp:
Să-l mai rănesc pe zeu,
să nu-l mai rănesc?
În rest, află despre mine
că mama mea este încă în viaţă.

Clinteşte-te şi fă-te roată
iubita mea de niciodată.

Clinteşte-te şi fă-te cub
tu, pasăre din cuib.

Şi du-te, şi zboară-te
şi lasă-ne în plânsete.

Între burta calului şi iarbă
luna albă iar ne ceartă.
Între ramură şi umbră
spânzuratul se preumblă.
Între steauă şi-ntre mine
este numai vulturime,
făr’ de aer, decât zbor,
m-am născut şi o să mor
în prada cuvintelor.

Ca să vezi:
a venit la mormântul meu
nenăscuta şi m-a întrebat:
- Dansezi?
- Dansez.
- Chiar dansezi?
- Chiar dansez.
- Vals?
- Vals.
- Ah, iubitul meu din secolul trecut!

Ah, ţi-aş pune roţi la gene
să-mi simt mama cum mă geme
mai născându-mă odat
eu albastru împărat.
Şi ţi-aş pune sub călcâie
umbra de copil dintâie
şi ţi-aş pune lacrima
ce-a vărsat-o mama mea.

Te implor, hai să tăcem natura!
Pe toate lucrurile eu te rog să le tăcem.
Pe tine însuţi eu te rog să taci.
Când trece timpul ăsta
atât de asurzitor
cu ochii lui sonori
să nu ne vadă.
Tu de la morţi n-ai învăţat nimic?
Tu tot mai stai cu părul tău cel lung
adesea aplecat pe râuri?
Hai, tace râurile, tu
eşti mult prea frumoasă
decât ţi-apare că te vede apa lor
cea vorbitoare.
Şi totuşi te implor
hai, să tăcem natura.

Întoarce-te la mine, daimon iubit
ţi-am pregătit toate aşternuturile fiinţei mele,
toate zidurile clădirii mele,
am deschis toate ferestrele mele.
Ah, întoarce-te odată la mine, daimon iubit
şi adu-mi aminte ce nu s-a întâmplat niciodată.
Adu-mi aminte de atunci
când nu mă furase în ghearele lui timpul.
Adu-mi aminte de neobişnuitele
întâmplari cu care mă obişnuisem
cu mult înainte de a mă naşte.
Întoarce-te la mine, daimon iubit.

Cândva mi-am dorit un castel
clădit pe-o aripă de porumbel.

Astăzi îmi doresc o peşteră
săpată în gură de guşteră.

Mâine îmi voi dura un mormânt
în fostul ce sunt.

Poetul nu poate fi înţeles.
De aceea poetul nu poate fi plătit.
Ce somn mi s-a făcut de tine, plopule,
ce somn mi s-a făcut de tine, munte,
câmpie şi mare,
ce somn mi s-a făcut de voi.

Ah, de-aş putea să dorm cât mi-e de somn!
Ah, de-aş putea să dorm şi să visez

Să vă visez

Altfel.


autor Nichita Stănescu





Postări populare