Ion Luca Caragiale, Monopolul alcoolului, teatru radiofonic






Ion Luca Caragiale, Monopolul alcoolului, teatru radiofonic



Durata: 28 min
Distribuție: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Stefan Banica, Marin Moraru, Lan Lorin Florescu, Alexandrina Halic
Regie: Ion Vova



dramatizare de Ion Cojan după schiţele Atmosferă încărcată şi Cam târziu de I. L. Caragiale.




Atmosferă încărcată



E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus dominical… Ai observat şi dumneata, cititorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului dominical?… E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate… Miroase în aer, nu după expresia clasică, a iarbă de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a… ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea Monopolului băuturilor spirtoase! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua… Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ. Şi să tac. Intru într-o berărie şi aştept să pice din moment în moment ediţia de seară a ziarelor politice… Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie.
E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşază alături.
– Ei! ce zici?
– Ce să zic?? răspund eu… Bine!
– Cum bine? Asta e bine?
– De! ?zic? Ştiu şi eu?
– Cum, ştiu şi eu? Dacă dumneata, cetăţean care te pretinzi…
– Ba – zic – mă iartă, nu mă pretinz deloc.
– Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va să zică mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui…
– Nene, zic eu…
– Ce, nene?… Aoleu! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! o să ajungă rău!? Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, care ar meritá…
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile către masa noastră… Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:
– Să mă crezi că şi pe mine… El, ridicând tonul şi mai sus:
– Ce, şi pe dumneata?… Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi! fireşte că are să-şi bată joc de poporul întreg… A! dar nu mai merge! Poţi dumneatale, mă-nţelegi, să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu…
– Da’ nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! mă iartă!
– Ţal! strigă omul meu foarte supărat… Chelnerul n-aude.
– Lasă – zic – plătesc eu…
– Mersi! Las’ că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru!… Nu ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor dv.!
– Al meu! guvernul meu?…
– Las’ că ştim noi… Ţal!!! surdule! Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu mai vin gazetele… N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit a sta lângă mine.
– Ei?
– Ei? repet eu.
– Îţi place ce fac mizerabilii?
– Care mizerabili?
– Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiţii, care socotesc că dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata de scandal… Oameni desperaţi, domnule, care pentru un pisoi omoară pe tat-său. Dar astă dată li s-a-nfundat… Auzi dumneata!… În carne vie are să tragă, în carne vie!
– De, nene! zic eu…
– Dar adicătele, ce poftiţi dv.? Adicătele, cum o ieşi e ceată de desculţi, de haimanale de-ale dv. În uliţă cu reteveiul, guvernul…
– Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele…
– Ce să te iert!… Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers dumneata cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur), să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi noi o manifestaţie… Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi; şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, care ard să puie iar mâna pe slujbusoare, ca să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte…
– Nene – zic – te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru că…
– Pentru că?
– Pentru că… mi-e frică…
– Frică?… bravo!
Şi omul meu începe să râdă
– Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o mangafa…
– Sunt funcţionar, domnule…
– Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul…
– Da’ ce zic eu, cam plictisit… guvernul n-are altă apărare decât pe un conţopist ca mine?
Omul meu îmi da cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească halbele, pe care le-a băut una după alta… Las’ că i le plătesc eu! Şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două halbe decât crudele-i lecţiuni de civism…
Dar iată soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau şi eu două: una guvernamentală şi una opozantă. Sunt om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, îl poţi obţine aproape exact. De exemplu, Gazeta opoziţiei zice:
„… La această întrunire a noastră, alergaseră peste 6 000 de cetăţeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari ş.c.l…“
Gazeta guvernului zice:
„… La această întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, haimanale…“
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3 000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului, iată că, intrând pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca da vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, s-aşază nepoftiţi, la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspră imputare:
– Ce citeşti porcăria aia, domnule?
– Pardon, zic eu…
– Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o rupe şi o azvârle sub picioare…
– Domnilor! vreau să zic eu…
– Ce domnilor? Ţipă băiatul… Credeţi că n-aveţi să plătiţi infamia?…
– Ce infamie, domnule?
– O să vă arătăm noi dv. tutulor, care vă solidarizaţi cu regimul banditesc…
– Cu regimul monopolurilor! adaogă tatăl, înţelegând că un tată aşa de răguşit n-ar putea ţine niciodată pentru monopolurile băuturilor spirtoase, zic:
– Mă iertaţi, domnilor, dar… cu cine am, vă rog, onoarea?
– Cu studenţi! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede… dar tata dumitale…
– Care tată?
– Dumnealui!
Şi arat pe omul cu barbă.
– Nu-i sunt tată, domnule, strigă, omul răguşit…
– … Suntem camarazi…
– Camarazi!! strig eu. Camarazi? – Şi încep să râd…
– Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi tinerimea universitară!
Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.



***



Cam târziu



Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie — despre ce?... Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români așa de târziu?... despre politică, fără-ndoială.
În toiul discuțiunii, vorbind despre noul impozit asupra țuicii, printr-o asociațiune de idei inexplicabilă altfel decât numai prin telepatie, unul dintre ei, ca și cum s-ar întoarce cu gândul de foarte de departe, zice tam-nisam:
— Frate, ce s-o fi făcut Costică?... Costică Panaite... știi...
— Costică Panaite?... zice altul. Curios lucru! Cum ți-a venit?... Tocma la el mă gândeam și eu, la Costică Panaite.
— Domnule, zice al treilea; asta este ceva care să o spui ori la cine, nu te poate crede. La cine credeți că m-am gândit eu acuma, când ai întrebat dumneata întâi: „Frate, ce s-o fi făcut Costică?"
— ?...
— La Costică, domnule... la Costică Panaite!... Comèdie!... Așa e... Ce s-o fi făcut bietul Costică?
— E în provincie... la o moșie, mi se pare... S-a apucat de comerț... Nu l-am văzut, poate, de opt ani... Dar e curios lucru, domnule, cum să ne aducem aminte de el, așa...
Și toți trei prietinii tac și stau mirați pe gânduri. Câtă vreme nu vorbesc, gândurile lor umblă departe pe cărările pe cari ei le-au bătut odinioară în tinerețe, întovărășiți de Costică Panaite; și cu cât mai mult umblă acele gânduri, cu atât le reînviază în față, din ce în ce mai palpabilă, figura vechiului prietin cu toate atributele ei caracteristice.
Când figura amicului Costică s-a-ntrupat întreagă în imaginația lor, toți trei îi zâmbesc cu dragoste, și unul după altul:
— Ei! aș!
— Parol?
— Ce! ești copil!?
Dar, ca prin minune, de la ușa berăriei de-afară, se aude ca un ecou un glas străin:
— Ce! ești copil!?
Toți trei rămân încremeniți la auzul acestui ecou ce pare că vine dintr-o altă lume care a fost și nu mai este.
Până să se domirească prietenii, iată că apare în ușa berăriei o figură jovială de provincial, un roșcovan pârlit de soare, urmat de un birjar. Birjarul stăruie:
— Conașule, de la gară...
— Ei, aș! zice roșcovanul.
— E doi franci...
— Parol?
— Taxa, conașule!
— Ce! ești copil!?
— Costică!... Costică este!...
— E Costică! strigă prietenii, și se ridică toți trei, și se reped să-l ia-n brațe, și-l sărută care mai de care cu mai multă căldură.
Dar Costică se-ntoarce cătră birjar:
— Și ce poftești acuma?
— Încă un franc.
— Ce! ești copil!?
Și zicând aceasta, dă un franc birjarului, și se-ntoarce cătră prieteni, cari iar îl sărută.
Se așază toți la masă în culmea veseliei.
— Mă, Costică!... știi tu la cine ne-am gândit noi toți trei adineaori?... de cine am vorbit noi acuma până să intri tu?
— De cine?
— De tine.
— Ei, aș!
— Zău, de tine.
— Parol?
— Parol!
— C-eșt' copil?
Nu mai trebuie să spunem că sosirea iubitului Costică gonește orice gând de plecare acasă, și că imediat se comandă patru halbe, după care începe o anchetă în regulă asupra activității lui Costica în toată vremea îndelungată de opt ani, de când lipsește din Capitală.
Din această anchetă, rezultă deocamdată că simpaticul amic, după ce a renunțat acum opt ani a mai susținea licența în drept, s-a hotărât a îmbrățișa cariera de cultivator de pământ, și s-a dus să exploateze o moșie de munte în tovărășie cu un unchi al lui; în tot timpul de opt ani, n-a mai venit la București decât de două-trei ori, când, deși a stat aci câte o săptămână, nu a avut plăcerea să-ntâlnească pe vechii lui prietini, fiindcă „s-a-ncurcat cu alții!" și că acuma e foarte mulțumit ca i-a putut în sfârșit revedea.
După tonu-i de extremă jovialitate, după ochii lăcrămoși și maniera cu care articulează vorbele, se vede bine că d. Costică s-a mai întâlnit astă-seara și cu alți prietini.
Continuând ancheta, se descopere că simpaticul amic a sosit astă-seară cu un tren întârziat; că de la gară, s-a suit în tramvai; a mers până în colț la Matache Măcelaru; acolo, simțind că-i e foame, s-a dat jos, să ia un mezelic, la o băcănie în colț; acolo a-ntâlnit niște vechi prieteni, cari beau must, și a băut și el...
— Vrea să mă-ncurce dumnealor... Zice: „încă un rând!" zic: „C-ești copil!?"
S-a suit apoi în birjă, a lăsat geamantanul la Metropol și a venit aci. Ceea ce e curios e că și dânsul avea o presimțire; venind în birje dinspre Matache Măcelaru către centru, îi trecuseră prin gând atâtea și-atâtea amintiri de pe vremea când petreceau toți patru, studenți săraci, împreună.
— Ei! frumoase vremuri! exclamă unul.
— Ei, aș! răspunde amicul Costică.
— Nu mai apucăm noi așa vremuri! zice altul.
— Parol? întreabă Costică.
— S-a dus! suspină al treilea... Am trei copii, Costică.
— C-eșt’ copil!?
Și iarăși un rând de halbe, și iară urmează înainte ancheta, dovedind că simpaticul Costică a venit la București cu o afacere foarte importantă; că a plecat de-acasă acum câteva zile, cu intenția să sosească chiar a doua zi în Capitală. De ce n-a sosit decât peste trei zile și jumătate, se explică ușor.
De la moșia lui, din vârful munților, este o distanță de cincizeci și mai bine de kilometri cu trăsura până la Ploești.
S-a abătut la Vălenii de Munte și s-a-ncurcat o noapte; apoi a ajuns la Ploești; s-a abătut pe la Valea Călugărească, la un prietin, cu ocazia culesului; s-a încurcat o zi s-o noapte; prietenul a vrut să-l mai ție, ca să vie amândoi în București; dar Costică i-a zis: „C-eșt' copil!?" și a plecat.
— Îmi par' rău că vă-ncurcați la bere, zice Costică; bine, nene, acu e vreme de bere? Ai la o... mustărie, frate...
— Fugi, nene, ca mustul strică stomacul! zice unul.
— Ei, aș! răspunde Costică.
— Nu m-am bolnăvit alaltaieri din două pahare! zice altul.
— Parol?
— Cea mai infamă băutură! zice al treilea.
— C-eșt' copil !?
După o pauză, Costică întrerupe tăcerea:
— Frate, n-au ăștia un mezelic, ceva? nițică pastramă...
— Ți-ai găsit! la berărie, pastramă...
— Da ce?
— Crenvirș!
— Ei, aș!
— Or salam...
— Parol?
— Ori șvaițer...
— C-eșt' copil?
Și ancheta își reia cursul.
Moșia unde Costică face „agricultură de fân și de prune", este așezată într-unul din cele mai sălbatice și mai sublime puncte ale Carpaților; acolo, în creierii munților, trăiește el de atâta timp foarte mulțumit, departe de zgomotul Capitalii...
— Bine, Costică, vara ca vara; dar iarna, nu ți-e urât?
— Ei! aș!...
— N-aș putea iarna să stau nici o săptămână...
— Parol?
— În sălbătecia aia...
— C-eșt' copil!?
Încă un rând de halbe...
— Ei, aș!
— Ale din urmă.
— Parol?
— Și pe urmă, un șvarț!
— C-eșt' copil!?
Până să se golească cele din urmă halbe, un supliment de anchetă nu strică. Cât de important va fi acest supliment, se va vedea îndată.
Prietenii țin să afle pentru care afacere „foarte serioasă" a venit în Capitală munteanu lor. Nu le trebuie multă stăruință, ca să obțină satisfacție curiozitatea lor. Costică a venit aci cu o petițiune iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune: trebuie s-o dea mâine unui deputat, s-o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad.
— Bine, Costică, acuma vii?... ai venit cam târziu!
— Ei, aș!
— S-a votat legea!
— Parol?
— Camerele s-a-nchis de sâmbăta trecută!
— ...'Ș' copil!?




autor Ion Luca Caragiale



Teatrul Radiofonic SRR

Postări populare