Andrei Pleşu, Comedii la porţile Orientului, Români în Japonia



Andrei Pleşu, Români în Japonia, lectura Andrei Pleşu

Comedii la porţile Orientului


Români în Japonia




Orice călătorie e o experientă a diversităţii. Dar foarte puţine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenţă. Una e să te mişti în variaţiunile multiple ale aceleiaşi teme, alta este să te simţi catapultat pe o altă planetă. Ca, de pildă, când călătoresti în Japonia. N-am fost niciodată în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia rămâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai “străin”. Te poţi simţi străin în Indonezia, parcurgând drumul de la Jakarta la Jojakarta, aşa cum se simte străin orice european “civilizat” într-o enclavă arhaică şi, pe deasupra, asiatică. Te poţi simţi străin în bucătăria chineză, în coloritul, moravurile şi inocenţa americane, sau în expresia lingvistică a Ungariei vecine, din care nu poţi selecţiona nimic cât de cât familiar. În Japonia însă alteritatea e radicală. Te mişti în spaţiul unei alte umanităţi, al unei lumi paralele. Nimic nu seamănă cu ce ştii. Nici măcar asemănătorul…

N-am să fac demonstraţii pretenţioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga… Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masă şi cum duci la gură, de la băi şi closete.

Trebuie să încep prin a recunoaşte că băile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca să ceară, odată ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu şi acomodare. Caldul şi recele, cada şi duşul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozităţi şi nuanţe locale ţin spiritul în alertă şi produc, în fază inaugurală, accidente mai mult sau mai puţin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Faţă de ceea ce poţi păţi în Japonia, toate acestea sunt însă băgatele, mofturi.

Am avut parte, de pildă, într-un hotel hiper-modern, de o experientă unică: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil, braţe late acoperite de micro-computere, beculeţe albastre şi roşii, în perpetuă scintilaţie, şi orificii amplasate scandalos, în cele mai ameninţătoare unghiuri.

Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndată ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat, totuşi, de ideea că scopul poate oricînd să apară, ca un imperativ categoric. Atracţia maximă o reprezentau, fireşte, numeroasele butoane de pe braţele scaunului, însotite de inscripţii în japoneză. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile şi, în cele din urmă, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterică, ca un balaur multicefal.

Odată pornit, mecanismul funcţiona – ca progresul însusi – după legi fatale. Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet şi lumină. Eram înconjurat de arteziene torenţiale, de ţipurituri şi haiku-uri indescifrabile, de complexe mişcări de revoluţie şi rotaţie. Nu doar closetul răspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încăperii, oglinzile, pereţii, pardoseala. Proporţiile odăii, eclerajul, înclinaţia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amărîte, filtrate de incontrolabile perdele de apă. Am simţit, împietrit, că mă îndrept spre un final imprevizibil. Mi se părea că de acest closet, de electronicul său delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Că pot declanşă cutremure, inundaţii, ploi de meteoriţi, glaciaţiuni. Că, poate, fără să vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pură (şi sordidă) variantă materialist-dialectică: o stângace apăsare pe butonul greşit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toată hărmălaia a încetat. Am stat un timp nemişcat, ca să nu stîrnesc vreo recidivă, şi m-am retras apoi, sfârşit, în dormitor, unde atmosfera era paşnică: numai, sub pat, o lumină spectrală, care îţi lumina papucii ori de cîte ori lăsai picioarele să-ţi atîrne perpendicular pe mochetă.

S-ar zice că, faţă de acest abuz tehnologic, closetele tradiţionale sunt de o paradiziacă simplitate. Nu în Japonia. În programul călătoriei, mi-a fost introdusă, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, şi o noapte la un foarte scump hotel tradiţional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului Naţional de Artă, a fost prima victimă a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lângă recepţie. Omul încerca să iasă, dar ceva, un procedeu ritual, încălcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl ţinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule şi recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeţi, nu permiteau deschiderea uşii decît după o anumită combinaţie de mişcări igienice, alternând balansul cu răsturnarea, rotirea şi clătirea…
La rândul meu, am încasat prima traumă când, intrând în camera care îmi era rezervată, n-am văzut decît un paralelipiped gol, fără nici o piesă de mobilier. În mintea mea îngustă, de european răsfăţat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea cameră este patul.
Intri, te întinzi puţin, îţi desfaci bagajul, răsfoieşti pliante ş.a.m.d. Aici nimic. Am privit neliniştit spre bătrîna însoţitoare care lucra pe post de “bagajist” şi i-am dat de înţeles, prin semne limpezi, că nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojină de lux, pe care, însă, s-a grăbit să o reintroducă în lăcaşul ei “de zi”. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau să mă întind acum, pe loc, chiar dacă nu mă culc încă. Nu – mi-a pantomimat, în replică, cu o blândă cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne întindem.

Ziua stăm pe jos, cu picioarele încrucisate, şi umblăm de-a buşilea. Spre seară, m-am hotărît să cer de mîncare în cameră. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul “viţel”. A apărut o fostă gheişă, destul de obosită, şi m-a invitat în baie, adică într-o cămăruţă îngustă, cu o copaie de lemn pătrată. “Nu – zic – nu baie! Mîncare! Viţel, care va să zică! Papa!”. “Ba, din contră – îmi semnalizează cu un surîs buddhist preopinentă – mai întîi baie! Papa la urmă!” După cîteva trecătoare accese de demnitate, cedez: intru în scăldătoarea de lemn; gheişă după mine! Se aţine, rînjind, cu un mănunchi de nuiele aromate în mînă. Refuz să mă dezbrac, insistă, nevastă-mea se întristează, gheişa e de neînduplecat.

Încropim, pînă la urmă ceva, un ritual incomplet (“interruptus?”), după care am dreptul să mă aşez la masă, pe jos evident, dinaintea unei porţii de shabu-shabu. Asta înseamnă: un platou cu felii subţiri din carne de viţel crudă şi o oală cu apă în care clocotesc legume, mirodenii şi brînză de soia. Se ia, cu două beţigaşe, cîte o felie de carne şi se agită în fiertură din oală pînă dispare tentă de crud. Gheişă mă asistă draconic. Primul simptom al europenităţii mele e că nu pot agită carnea în zeamă fără s-o scap dintre beţigaşe. Decid, pragmatic, să n-o mai agit, s-o ţin pe loc pînă văd că s-a fiert. Gheişă devine nervoasă: n-am voie să cad în imobilism; carnea trebuie agitată, altfel nu se pătrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc să trişez, mă priveşte sever şi îmi şopteşte milităreşte: “Shabu-shabu!” Trag concluzia că “shabu-shabu” înseamnă, pur şi simplu: “agit-o!”, “mişc-o!”, “stânga-dreapta!”, “hăîs-cea!”.

Cina se încheie melancolic, în insatisfacţia părţilor, şi cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masă după tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dură, bărbătească: fără exerciţiu, poziţia în lotus sau semi-lotus e o tortură, mai ales dacă se prelungeşte pe toată durată unei mese: anchilozează picioarele, răstigneşte coloana şi distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victimă. Fuseserăm invitaţi să participăm împreună la o ceremonie a ceaiului. La sfârşit, Toto, şi aşa chinuit de dureri osoase, avea dificultăţi să recupereze postură bipedă: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la maşină sub formă de statuetă de bronz, un Buddha chircit, în poziţie de rugăciune.

Un alt păţiţ fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masă de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înţeles repede că are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte cu picioarele sub el şi să mănânce din boluri misterioase, oferite de o oficiantă care aluneca între comeseni pe genunchi. După scurt timp, filosoful român a simţit că pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, străbătute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie şi aşa hărtuită de insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cârpe şi se obişnuieşte greu cu ideea că fasolea bătută se poate freca cu zahăr pentru a deveni desert). Trebuia, fireşte, făcut ceva! Trebuia schimbată poziţia, păstrând, totuşi, aceeaşi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era exclus.

Gabriel s-a hotărît, prin urmare, să-şi adune picioarele în aşa fel, încît să-şi poată sprijini
şezutul pe călcîie. După chinuitorul “lotus” dinainte, noua postură părea mîntuirea însăşi. Dar numai pentru cîteva minute. Călcîiele nu sunt nici ele antrenate să suporte întreaga pagodă a corpului. În plus, o apăsare disproporţionată suprasolicită, în această poziţie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere şi de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a ieşi la liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate: s-a aşezat pur şi simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominând – fără autoritate – făpturile gracile ale celorlalţi, pentru care “lotusul” nu părea să creeze dificultăţi.

Scena avea, probabil, în ochii celor de faţă, ceva patetic. Liiceanu trebuie să fi arătat că un ţăran de Octav Băncilă, exploatat, obidit, flămând, căzut în genunchi după o răscoală ratată. Dar cît poţi rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnică a penitenţei?
Mai rămăsese o singură variantă. Neortodoxă, greu integrabilă tabietului nipon, dar, parcă, mai confortabilă: poziţia “Lorelei”. Te laşi binişor pe o parte, sprijinit într-un coţ, ca fecioară pe pajişte… Japonezii au contemplat cu discreţiune tot acest program gimnastic, la capătul căruia victima a ieşit din joc, lichidată. Şi cotul amorţeşte! “Un scaun! Un regat pentru un scaun!” – strigă mut fiecare mădular al filosofului. Nu există altă soluţie decît abandonul. “Vai, ce grădină frumoasă aveţi!” – a gemut Gabriel iluminat şi, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lăsîndu-şi amfitrionii cu lingura la gură, între două îmbucături.

Am făcut o experienţă asemănătoare câţiva ani mai tîrziu, cu acelaşi profesor, de-a lungul aceleiaşi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat să rezist pînă la capăt, cu preţul unei perfecte obnubilări intelectuale. Nu ştiu nici pînă azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamănă cu o clasică experienţă Zen.

Ca disciplină spirituală, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, aşa încât corpul tău, duhul tău, lumea din jurul tău şi universul întreg să intre în ordine. Esenţial în acest efort e că crisparea efortului, efortul ca program să lipsească. Conştiinţa trebuie eliberată de raţionalitate şi de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel şi al meu, doi călători din Far East-ul european, eşecul era perfect. Reuşisem să stăm prost, cu ochii scoşi de efort, conştienţi de neputinţa noastră şi încercînd să o dominăm raţional. Făcusem totul pe dos.
Buddhismul Zen ne dă însă voie să spunem că e şi aceasta o cale. Calea românească: stai strâmb şi judeci drept. Stai cum dă Dumnezeu! Stai cum poţi!

Asta-i situaţia! În definitiv, nici japonezii ăştia, care pot sta ceasuri întregi încremeniţi în proiect, nu sunt în regulă. Să se mai mişte şi ei niţel, să dea semne de viată. Vorba gheişei mele: “Shabu-shabu!”



autor Andrei Pleşu