Tudor Arghezi, Dar ochii tăi, recită Tudor Arghezi




Tudor Arghezi, Dar ochii tăi, recită Tudor Arghezi









Dar ochii tăi ?


Dar ochii tăi ? Albaştri, verzi, negri sau căprii
Zălog a nu se-ştie ce mute mărturii.
Câte stihii senine adânc se zbuciumară,
Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară?
Ce gând, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune
Cum s-a ivit din sânge uimita lor minune?
Prin ce minuni ciudate şi zamisliri încete
S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete?
În pleoape, ca petala de floare de gutui,
E un zmarald şi nu e, e un safir şi nu-i.
E bâlbâirea noastră în stare să mai ştie
Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,
Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,
S-au închegat la tine în două peruzele,
Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-ngheaţă?
Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă.
E depărtare multă la zmalţul ei cu ape,
Deşi ţi-e frumuseţea de salcie aproape.
Ascultă, ce nu-mi poate închipuirea crede
E ca bijuteria cu pleoape calde, vede.
Auzi ? Pricepi ? Să poată vedea un mădular?
Atunci, nu-i vorba numai de trupuri, ci de har,
De o văpaie alta, de-o voie, de-o dogoare,
Ce vine şi se duce, făclie călătoare.
De ce a plâns zmaraldul la şoapta în andante
A scripcii, două lacrimi în două diamante?
Pricepe. Nu ştiu dacă, prostită de cuvinte,
Mai are lucrul ăsta loc să ne-ncapă-n minte.





autor Tudor Arghezi