Constantin Noica, Trei poeme filosofice pentru Sanda



Constantin Noica, Trei poeme filosofice pentru Sanda, lectura Constantin Noica





Poemul întâi
Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?” Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări căci ei nu ştiu decât de mărimi commutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul, şi când v-am chemat sau când ne-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă, în faţa turlei de la Surdeşti, sau în faţa unui perete cu arboreal lui Iesua, cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi?
Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. Ţin minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ: „N-am văzut nimic mai frumos!” tu care petrecuse-şi toate frumuseţile lumii. Sau poate făceam cu toţii una şi veneam să ne adunăm cu poienile, cu bisericile, cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine?
Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi câteodată ca acum de o falsă glorie, oare noi le vedeam şi ne minunam de ele sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele alea esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile.
V-am chemat ca să vă scoatem din statstică, ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată, sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns. V-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate, şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: „Că şi muntele că-i munte, încă are doruri multe.” V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă, poate aţi venit voi să ne scoate-ţi din statistică în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde totuşi câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.
Ne-am reunit atunci o clipă fără să ştim bine întocmai anticului ce este aceea o reunire. Şi acum după adunare va veni amara scădere, vă veţi trage din acest „noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci. Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii cu maşinile lor de calculat, de aci de la noi, o toacă de biserică ne va aminti unora aievea, altora pe magnetofon, ca suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim cu alţi prieteni regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului, aşa cum nu ştiu bine acum draga mea prietenă dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva, sau fără să o bănuieşti să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.



Poemul doi
Când ţi-am povestit azi dimineaţă partea a doua din Faust, tot mai credeam că pot da socoteală de timpul nostru istoric, şi că-i pot spune ca în cartea lui Iov: „ Acesta eşti, aci să se oprească mândria valurilor tale”. Acum, în faţa nedumeririi tale şi-n grădiniţa unei maici din Văratec, înţeleg bine că nu ştiu să tălmăcesc nimic şi că nouă nu ne e dat să intrăm pe poarta mare a adevărului şi istoriei ci lăturiş, aşa cum spunea fata din comuna Vad, când am întrebat-o: „Cum intră omul pe o uşă atât de îngustă?”
Voi ne cereţi mari mărturii în veac ca şi cum ne-am fi izbit din plin de pragul de sus al istoriei. Dar uitaţi că pe noi ne-au luat de mână duhurile locului şi ne-au trecut lăturiş, prin uşi înguste scoţându-ne în livada pe care nu mai credeam să o regăsim. Ce putem face dacă adevărul locului a fost mai puternic şi mai bun decât răzvrătirea noastră de altă dată? Şi ne-a învăţat că lucrurile istoriei pot fi foarte grave dar şi foarte lipsite de însemnătate. Încercam să-ţi spun asta prin Faust II şi prin primatul posibilului asupra realului, cu acele posibile goale din lumea modernă care toate bat la poarta realităţii, fără a mai lua chipui virtualului, aşadar fără a mai fi întru ceva. Dar mai bine decât asemenea deşertăciuni savante vorbeşte un surâs, vorbeşte un „ei şi” al lumii noastre, în care florile şi iarba culcate de vânt se ridică acum fir cu fir. Nu ne cereţi mari mărturii istorice căci din nou istoria ne-a aruncat pe poteci şi cărări o clipă. Cereţi-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atâtea posibile şi lipsită de real. Vă vom spune atunci pe limba voastră de acolo:”Qui n’a pas vecu apres la révolution, n’a pas connu la douceur de vivre”. Nu dintr-o îndârjire goală, cum vreţi voi, ci din bucuria aceasta de-a trăi şi crea va ţâşni poate ceva, dacă e adevărată vorba lui Neagoe: „Cine n-are îndârjire acela vede pe Domnul.”
Căci bucuriile noastre nu sunt desfătări deşarte şi dacă unul se bucură de un automobil, altul de-a putea face poezie, unul de o biată libertate, altul că se poate ruga lui Dumnezeu, bucuria cea mai mare este că au reapărut bucuriile. Că plictisul şi cenuşiul ce se întinseseră peste noi lasă loc culorilor şi înţelesurilor proprii. Ce putem desface noi? Ce putem denunţa noi, ca scriitori aceia care vă plac? Şi cui? Unei lumi obosite care vrea doar spectacolul zbuciumului nostru în gol? Dar putem face lăturiş câte ceva şi putem pregăti o Carte a Facerii pentru cei tineri, pe care bucuria noastră de a încolţi până şi în stâncă, îi va modela pentru ceasul în care vor putea făptui sub lumină. Nu-ţi voi trimete draga mea cartea despre timpul nostru căci asemenea cărţi nu se scriu în crâng. Dar dacă e adevărat că trăim într-o lume în care nimeni nu ştie nimic, atunci de pe cărările noastre vă strigăm acesta.

Poemul al treilea
Peste câte o catedrală ochii îţi alunecă, o învăluie toată şi apoi se ridică spre cer. La o bisericuţă pictată, în schimb, privirea ţi se opreşte pe un detaliu, fie că e peştele ce duce la Judecata de Apoi bucata de om ce sfâşiase, fie că sunt pătimirile Sfântului Nichita. Apoi privirea îţi fuge de pe pictura exterioară spre iarba din jurul bisericii, spre câţiva arbori, şi se opreşte acolo. Unde ne e cerul? Unde ne e îndrăznirea? Transcendentul a coborât aci, cum spunea poetul; ne e greu să mai săltăm cerul la loc, în tării şi atunci îl lăsăm aşa, prăbuşit în amestecul nostru de necredinţă şi credinţă. Dar cioburi de cer mai sunt printre noi şi cu ele ne gândim că am putea da câte un răspuns lumii. Voi, dragii mei, visaţi pentru noi libertate, măreţie şi îndrăznire, ca în lumile unde cerul e sus. Noi căutăm ceva care ni se pare mai adânc decât libertatea. Am numit-o necesitate. O putem numi ciobul de cer din noi. Îi mai putem spune intrarea noastră în rost, de sine rostirea. Ce drept la afirmare au inşii? Ce drept au popoarele, ne-am întrebat striviţi sub nedreptate? Şi văzându-ne puţinătatea şi goliciunea ca Adam şi Eva după păcat, pentru noi după păcatul celor douăzeci de ani de neatârnare, ne-am spus: Poate că nu avem nici un drept, poate că suntem o păşune a istoriei. Dar, îţi aminteşti prietenă dragă ce ne povestea cineva la Suceviţa? Fugiseră maicile în timpul restriştei şi când s-au întors au găsit pe altar o însemnare pe care stătea scris: „ Căpitanul unităţii ce a ocupat lăcaşul şi l-a lăsat neatins vă cere să vă rugaţi pentru dânsul”. Mă gândesc că de aci am putea începe, aci ne-am putea găsi învestirea într-o lume în care toate s-au făcut şi noi venim prea târziu la ospăţ. Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne biruie din toate părţile şi în toate felurile, şi să ne rugăm nu numai cu inima, ca măicuţele ce pomenesc la fiecare slujbă pe ofiţerul comandant vrăjmaş, dar şi cu gândul, cu înţelesurile noastre mai liniştite, cu punerea noastră mai cumpătată în rost a lucrurilor. Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne dau maşini de calculat, pentru cei ce ne învaţă să facem unităţi industriale care să funcţioneze mai bine, pentru lumea care aduce toate noutăţile şi toate poluările, pentru cei ce au spus: „Dumnezeu a murit”.
Fie-ţi milă Doamne de cei ce te-au ucis! Te-am ucis şi noi dar mai blând, mai legănat cum se zice pe aci. Am păstrat cioburi din Tine şi cu ele poate vom izbuti să venim în ajutorul celor care ne biruie. Aşa am putea zice. De la noi, niciodată n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer, căci la noi cerul este foarte aproape. Totuşi avem şi noi minţi agere de oameni care să prindă toate măiestriile şi să citească toate cărţile sau uneori să sporească volumul cunoştinţelor şi aparatura tehnico-ştiinţifică a civilizaţiei moderne, păstrând poate un rest uman, ieşind din fluxul informaţional, şi aşezându-se pe malul apei ca părinţii lor spre a vedea încotro duc toate acestea, unde sunt locurile bune de descălecare sau întru ce sunt toate? Întru ce, devreme ce alţii nu au prepoziţia întru.
Spune, dragă prietenă, celor ce ne îmbie să râvnim la mai multe libertăţi, că ne mulţumim, pentru o clipă, cu partea care ne e dată şi de nu ne-o fi trasă îndărăt şi aceasta de la noi, ne vom ruga pentru cei din dreapta şi cei din stânga, ne vom ruga cu fapta, ne vom ruga cu intrarea noastră mai blândă în aprigul veac, ne vom ruga cu văzduhul nostru încă nepoluat şi cu măicuţele de la Suceviţa.

Comentarii

Postări populare