Maria Sava, Marlen, lectura Maia Martin



Marlen
autor Maria Sava
lectura Maia Martin
octombrie 2011

Muzica Franz Liszt, Symphonic Poem No.10, interpreteaza University of Chicago Symphony Orchestra, 2010
montaj Maia Martin









 Marlen


Sunt femei care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Pesemne că aşa le-a fost scris: să ducă o cruce care nu le aparţine. Aşa, de pildă, Marlen. N-o mai văzusem de ceva vreme şi între noi se rupsese firul unei prietenii de ani de zile. Ne luase viaţa înainte şi încercam să supravieţuim fiecare aşa cum ne ducea mintea. Pînă mai zilele trecute, cînd, am primit un telefon de la o cunoştinţă comună:
- Ştii, a murit Andrei, băiatul Marlenei. Noi mergem c-o maşină la capelă. Dacă vrei, te aşteptăm…

Am amuţit. Se învârtea parcă toată casa cu mine şi nu reuşeam să mă agăţ de nimic. „Până la urma, l-a pierdut definitiv”, am gândit atunci. „Şi Marlen”?
Biata de ea! Se pensionase şi plecase la muncă în Italia. La început mai primeam cîte un telefon de la ea:
- Maia, nu mai pot ! O să-mi iau câmpii într-o bună zi. Dar, n-am ce face. Trebuie să-mi ajut copiii. Ce să fac c-o pensie de 700 de lei? Aici măcar am totul asigurat şi le trimit lunar 500 de euro.
Îngrijea de un bătrîn împreună cu o sârboaică. Făceau ture inverse pentru că trebuia supravegheat continuu. Îl ţineau legat de pat , altfel se dezbrăca în pielea goală şi, deşi zăcea de ani de zile ca o legumă, uneori îl scăpau şi cu greu îl mai găseau.  Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte în care îl păzea sârboaica: moşul se ridicase ca un strigoi din pat şi-a dispărut. L-au căutat înnebunite prin toată vila şi, în final l-au găsit în cabinetul de lucru, încăpere izolată în care lor li se interzisese să intre.
Şi-acum, ce urgie se abătuse pe capul ei! Nici nu ştiu ce i-aş fi putut spune.

O ştiam pe Marlen din tinereţe. Fusese una dintre cele mai frumoase femei ale târgului. Avea un mers şi o ţinută, că pe unde trecea, întorceau bărbaţii capul după ea. Pe mine mă fascinaseră ochii ei mari şi albaştri, de un albastru ireal, care, atunci când era tristă, deveneau verde-tulbure. Nu înţelegeam cum o femeie atât de frumoasă ca Marlen nu putuse ţine niciodată un bărbat pe lîngă ea. Era frumoasă, era talentată şi-avea un suflet cald… Eu, de câte ori mă întâlneam cu ea, îmi umpleam bateriile. Tot timpul era veselă şi parcă avea soluţii pentru toate problemele altora.

În tinereţe jucase teatru într-o trupă de amatori. Avea talent cu carul şi, probabil, dacă ar fi avut şi «pile», ar fi intrat la IATC. Încercase, dar s-a lămurit repede cum stăteau treburile în capitală: «nu-i loc de mine, Maia, dragă, acolo». În acea trupă de amatori, îl cunoscuse pe Dinu, iubirea vieţii ei: bărbat frumos, dar «neînţărcat», cum glumea ea. Nu făcea nici un pas fără aprobarea mamei lui. Mai în glumă, mai în serios, o avertizasem:
- Marlen, nu faci bine. Fugi acum cît mai poţi. Te va distruge şi tu nu meriţi asta. E imatur şi tu n-ai nici o şansă să-i tai cordonul ombilical.
Vorbeam singură. Era îndrăgostită pînă peste urechi şi Dinu devenise întregul ei univers.

A venit într-o zi şi mi-a zis:
- Maia, trebuie să mă mărit. Am rămas gravidă şi dacă află mama, mă ucide.
Am întrebat-o scurt:
-Dinu vrea? Nu mi-a răspuns, dar a căzut pe gânduri. Nici viitoarea soacră n-a prea vrut. Mirosea că ceva nu-i în regulă cu «copilul» ei şi n-ar fi vrut în ruptul capului să-l vada cu «putoarea»  (aşa o gratula pe Marlen), legată de gât. Era prea tânăr să aibe responsabilităţi. Şi la ea acasă nu-i lipsea nimic. Cine i-ar mai fi dus cafeluţa la pat dimineaţa? Numai că-l îmbrobodise, cu lucruri necurate…
Aşa că, Marlen s-a ales cu un soţ care, încă copilărea, şi cu un duşman de moarte pentru toată viaţa, în soacră-sa.
- Ai grijă, Marlen, îi spusesem. Staţi departe de scorpie, că altfel nu aveţi nici o şansă…
A râs  şi mi-a zis că n-am de ce să-mi fac griji, atâta timp cât Dinu o iubea.
Au făcut nunta într-o duminică cu un soare blând de septembrie. Apoi a dispărut o vreme: plecaseră în luna de miere. Când ne-am reîntâlnit mi s-a părut schimbată. Avea un aer de tristeţe pe care nu i-l cunoşteam. Ceva nu era în regulă cu ea, dar mi-am zis că-i de la sarcină. Avea ditamai burta şi-o purta de parcă, acum-acum, ar scăpa-o pe jos.
Se apropiau sărbătorile  Crăciunului  şi la serviciu toţi se înghesuiau să-şi ia liber. Mai ales în noaptea de Ajun. Aşa că m-am oferit să lucrez eu în acea noapte. Marlen îşi programase tot concediul după naştere şi nu-i păsa unde va fi de sărbători.  Urma să facem Ajunul  la serviciu împreună.

De obicei era punctuală, când venea la lucru.  Trecuse deja jumătate de oră şi Marlen nu mai apărea. M-am gândit că se mişca greu din cauza burţii  şi-a zăpezii care se depusese afară.
Când, în sfârşit a sunat la uşă, am rămas fără grai. Marlen, cu faţa tumefiată, cu o buză spartă, din care se mai prelingea un firicel de sânge, cu privirea golită, aştepta să-i deschid. Mi-a zis scurt:
- Să nu mă întrebi nimic şi să nu îndrăzneşti să-mi zici «ţi-am spus eu!».
Nu m-am putut abţine şi-am întrebat-o:
- Şi copilul? N-ai dreptul să-l supui la aşa ceva.
- E bine. Mi-a dat doar peste faţă. De fapt nici nu ştiu ce-a fost cu adevărat.

Pentru mine era clar: dacă încerca să-l acopere şi să-şi asume ea vina pentru bătaia primită, însemna că nu mai avea simţul realităţii. Bine că n-o lovise în burtă, dar şi-aşa tremuram toată de indignare. L-aş fi ucis pe ticălos. Numai un nemernic putea să-şi lovească nevasta gravidă. Acum, ştiam că relaţia lor era una dintre călău şi victimă, nu dintre doi îndrăgostiţi. Să fi vrut Marlen şi n-ar mai fi scăpat. Într-un târziu, mi-a spus că Dinu venise beat de la mamă-sa şi şi de parcă  n-ar mai fi văzut-o până atunci atât de cochetă s-a năpustit asupra ei lovind la întâmplare: „Aha! ai pe unul! are dreptate mama!” urla icnind şi lovind. A scăpat cu fuga din casă.

Marlen fusese pedantă şi îngrijită dintotdeauna. Nu ieşea din casă fără să se dichisească. I-am zis:
- Lasă-l, Marlen. E păcat de copil. Mai bine singură, decât cu- aşa un netrebnic.
În acea seară,  s-a scăpat şi mi-a dezvăluit faţa necunoscută  a frumosului Dinu: faptul că nu ştiuse să gestioneze relaţia dintre soacră şi noră îl aruncase în braţele lui Bachus. Îşi ascundea neputinţa după accese de violenţă spărgând tot ceea ce-i ieşea în cale. A doua zi plângea ca un copil şi-i cerea iertare în genunchi, de parcă nu el ar fi fost fiara de seara trecută. Încet-încet, slăbiciunea lui se transferase Marlenei, care-l ierta de fiecare dată şi devenea tot mai supusă acceselor lui de furie. Acum, pentru prima dată pumnul lui nu s-a mai oprit în perete şi nici în vreun obiect aflat întâmplător în preajma sa ci, direct în faţa ei, «machiată».

O săptămână întreagă n-am putut închide un ochi. Mă urmărea chipul desfigurat al Marlenei şi mă inunda plânsul instantaneu. Pe mine, care plângeam din ani în paşti! De neputinţă. De revoltă.
A dus-o aşa câţiva ani buni. Faptul c-o lovea, devenise ceva obişnuit pentru toată lumea. Marlen se blazase şi căpătase o figură de femeie îndobitocită. Nu mi-a venit să cred când într-o zi mi-a spus:
- Sunt gravidă, iar. Dacă-i fac o fată, Dinu mi-a promis că se face cuminte: se lasă de băutură şi de poker.
În ultimul timp îşi făcuse o gaşcă cu care pierdea nopţile, după care mergea acasă la mamă-sa să se culce. Cine ştie cum de mai ajunsese şi prin patul Marlenei.
- Nu pot să cred, i-am spus. Doar boii pot fi atît de consecvenţi ca tine ! Cum să te fac să priveşti adevărul în faţă?
I s-a părut că am ceva cu ea. Că-i vreau răul. Relaţia dintre noi s-a răcit brusc, deşi continuam s-o privesc de la distanţă cu tristeţe.

A născut fata. Pe Roxana. Dinu făcea crize de delirium tremens şi nici prin cap nu-i trecea să meargă la dezalcoolizare. Iar de Roxana, nici că-i păsa. Îl mai vedea rareori pe Andrei, care stătea mai mult pe la mamă-sa. Bătrâna îi făcuse loc în suflet nepotului, încercând să se debaraseze de un fiu care-i înşelase aşteptările.
După câţiva ani în care suportase cu stoicism bătăile lui Dinu, Marlen şi-a luat inima în dinţi şi-a divorţat. Bărbatul, altădată atrăgător şi şarmant, devenise o umbră îmbibată de alcool. Procesul de divorţ   a pus-o mai degrabă pe Marlen faţă-n faţă cu soacră-sa, care l-a manipulat pe Dinu până ce a mituit un judecător şi  i-a încredinţat ei băiatul.

A plâns Marlen, a încercat să se înţeleagă cu ei. N-a mers. Până la urma, s-a resemnat. Mai devreme sau mai târziu, Andrei avea să revină lângă ea. Timpul e marele Vindecător de suflete…

Am revăzut-o după ani buni: înflorise. Lucra în altă parte, aşa că ne întâlneam mai rar.
- Măiuţă, nici nu stii cât ma bucur ! M-am mutat la casă. Am amândoi copiii cu mine. Andrei s-a însurat. Nu i-a plăcut cartea, dar lucrează şi câştigă bine. Nici n-am sperat că-l voi mai recupera. Roxana e la Master, pleacă în Irlanda cu o bursă.
M-am bucurat alături de ea. Parcă Cineva  făcuse să se întâmple totul după un plan şi le ticluise cum nu se putea mai bine. Merita din plin tot ceea ce viaţa îi oferea acum. Prea le încasase una după alta. În treacăt mi-a spus că şi Dinu îşi revenise. Cînd a ieşit de la dezalcoolizare s-a căsătorit c-o asistentă şi mai avea o fetiţă. Murise şi soacră-sa. Părea că viaţa intrase pe un făgaş normal.

Iar acum ce nenorocire căzuse pe capul ei ! Nu-mi venea să cred că Andrei, copilul pe care Marlen îl iubise cu disperarea mamei care-l pierduse odată, o părăsea definitiv. Ştiam că nu va fi la capelă, altfel n-aş fi avut putere să dau ochii cu ea. Nici nu ştiu ce i-aş fi putut spune. Orice cuvânt era de prisos. Şi cît se luptase cu ceilalţi şi cu sine, Doamne, să-şi adune copiii acasă!
După ce ieşise la pensie a avut un moment de cădere psihică. Nu ştiu unde a găsit puterea să-şi revină şi să plece în Italia. M-a sunat Roxana să-mi spună că de-o lună n-o putea da jos din pat: nu mânca, nu se spăla, nu-i mai păsa de copii, nu-i mai păsa de sine. Stătea cu faţa la perete şi aştepta să moară. Cine ştie ce resorturi ascunse se declanşaseră în interiorul ei, chiar dacă, aparent, ar fi trebuit să fie mulţumită. Ştiam că-i plac crizantemele galbene aşa că, i-am luat un buchet şi m-am dus la ea acasă. Am găsit o stafie albită, gălbejită, cu privirea plecată în alte lumi. Când a dat cu ochii de flori i-au dat lacrimile:
- Of ! Maia, am obosit. Nu mai am nici o putere să trăiesc.  Ce sens are să mă mai chinui aşa. Şi-i chinui şi pe copii. Gata, nu mai are nimeni nevoie de mine. Misiunea mea e încheiată.
Am reuşit cu greu s-o conving să meargă la medic. Ştiam ce înseamnă depresia şi că nu-i de glumit. Şi Marlen găsise putere din nou să se ridice.

Înainte să plece în Italia, am întâlnit-o întâmplător pe stradă. Era bucuroasă că-i găsise, o vecină, o bătrână în Italia s-o îngrijească. Numai că, bătrâna ei şi-a dat duhul destul de repede, aşa că a fost nevoită să ajungă la bătrânul la care era acum.

Peste două zile era înmormântarea. Marlen nu-l văzuse pe Andrei de doi ani, de când fusese ultima dată acasă. I-a spus că-i bolnav de leucemie doar c-o lună înainte să moară. Şi Marlen a crezut că doctorii or să i-l vindece. A crezut că toţi banii strânşi de ea printre străini vor răscumpăra sănătatea copilului ei. Mai ales că, de curând, devenise tată…

Când am dat cu ochii de ea mi s-a părut senină şi împăcată cu sine. Încă a mai avut putere să se autoironizeze:
- Maia dragă, ăsta era singurul lucru care nu mi se întâmplase. De când am venit, mă tot întreb: dacă mi l-a luat pe Andrei, există Dumnezeu? Am tot citit în ultima vreme doar cărţi în care Binele se luptă cu Răul şi, de fiecare dată, Binele învinge. Dacă Dumnezeu e Binele şi învinge, de ce mi-a făcut mie, aşa un Rău? Şi cât l-am rugat să nu mi-l ia!…

În timp ce mă interoga astfel, îmi strângea braţul ca într-un cleşte, de-mi intraseră unghiile în carne. Dintr-o dată s-a oprit, a slăbit strânsoarea şi-a întors privirea către mormânt, ascultând cu atentie. Acolo, Liana, soţia lui Andrei scâncea ca un copil şi se ruga de gropari, ca într-o litanie :
- Nu-l acoperiii… nu-l acoperiiii… 
În acel moment Marlen s-a surpat în sine: chipul i s-a scofâlcit ca al unei bătrâne de optzeci de ani, lumina ochilor i s-a stins şi, cu un glas venit din altă lume, a murmurat, mai mult pentru sine:
-Prea târziu…
autor Maria Sava


* publicata la 10 iul. 2012




Postări populare